“Creștinii trebuie să știe puțină carte, cât să poată citi Sfânta Scriptură”, zicea Tertulian. El nu prevedea faptul ca va veni o zi când toată lumea va ști carte, dar puțini vor mai citi Scriptura în special.
Comunicăm cu emoticoane, dacă mai comunicăm. E m-au ușor să pui o fotografie pe Facebook decât să scrii două rânduri.
Citiți ca să știți. Cine știe multe are multe dureri. E bine să vă doară. Dacă nu mă credeți, întrebați leproșii. Ei nu simt nicio durere și nu își dau seama când le mai cade câte un deget!
Citiți ca sâ știți de unde veniți. John Fowles spunea cu tristețe: “ Nimeni din familia mea nu a avut o aplecare spre citit. Se pare câ vin de nicăieri! acum nimeni nu va mai arde cărțile lui Don Quijoute.
Dumnezeu S-a descoperit printr-o carte care trebuie citită și trăită. Citiți ca să trăiți frumos pentru câ lumea e plină de cretini educați! Dar și ei sunt pe cale de dispariție, iar în curând îi vor înlocui barbarii!
Dacă citiți istoria lumii veți vedea că acei creștini care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală au fost tocmai aceia care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare, ar zice Tozer. Și Vladimir e unii dintre ei. Maratonist pentru lumea viitoare. Evanghelizări, botezuri, oameni reabilitați, case construite, orfani ajutați, bătrâni și săraci sprijiniți...
Dacă priviți livezile de pomi veți constata că cei mai încărcați au crengile rupte. Rodul bogat e ținta atacurilor. Cu pietre nu aruncă nimeni în copacii de ornament. Nici măcar la antrenamente...
Dacă cercetați Scripturile veți vedea că „Dumnezeu îndreaptă pe cei înconvoiați” (Psalm 145:14b). Pentru că Hristos nu rupe nici trestiile frânte, nici oamenii curbați de apăsare. El doar îndreaptă. Și spinările, și ochii și pașii.
Dacă studiați iubirea lui Dumnezeu veți vedea că atunci când un om nedrept prigonește un om drept, Tatăl nostru e de partea celui drept. Iar când un om drept prigonește un om nedrept Dumnezeu e de partea celui prigonit. Dumnezeu e mereu cu prigoniții. Indiferent de consecințe, EL este turnul lor de scăpare.
Dacă veți căuta prieteni veți constata că nu-i întâlniți la mese de răsfăț, la picnic sau entertainment. Ci în necazuri, în durere, în apăsare. Prietenia nu e cea care se întoarce după furtună. E cea care rămâne!
De ce-l iubim pe Vladimir Pustan? Pentru că iubirea e cel mai bun medicament. Iubirea nu vindecă numai pe cel bolnav. Ci și pe cel care-o oferă. (Oare ne-am întrebat vreodată de ce face risipă de iubire Dumnezeu?) Cioran spunea că la nașterea oricărui om Dumnezeu a pus o sămânță divină în el. Dacă nu încolțește se transformă în otravă. Și mă gândeam eu în aceste zile că i-aș fi spus filosofului Cioran că sămânța e iubirea. Dacă iubirea nu încolțește devin otravă!
Hristos ne-a învățat să iubim toți oamenii! Indiferent de poverile lor, de frământările lor, de minusurile lor. Iubind încolțește divinul în noi. Neiubind devenim toxici...
Nicolae Geantă
Beiuș
PS: Redau mai jos o frântură din ultima predică a pastorului Vladimir.
Începând de miercuri 17 ianuarie și până duminică 21 ianuarie 2024, Vladimir Pustan va susține o serie de mesaje biblice în Statele Unite ale Americii. Săptămâna aceasta pastorul din Beiuș va predica în arealul Detroit (la Bisericile Hosanna și Holy Trinity), iar săptămâna viitoare va merge pe coasta de Vest.
Roland Jaccard scria
în „Tentaţia nihilistă” că ne trezim în fiecare dimineaţă în patul lui Procust,
amputaţi de propriile vise, dar ajustaţi la dimensiunile realităţii. E ceva
ce-a simţit Iacov când lumina zilei a poposit pe chipul nedorit al Leei, dar
Iacov nu s-a sinucis pentru că nimeni nu se omoară din iubire pentru o femeie
(vorba lui C. Pavese), dar nici din cauza unei iubiri cu care n-ai ce face.
Dumnezeu n-a zis
niciodată că dimineaţa e un timp minunat, ci unul de aşteptare. „Îmi ridic
glasul spre Tine şi aştept”. Trăim pe pământul imperfect în care visele sunt
înghesuite de-a valma în cutia Pandorei alături de îngrijorări, necazuri,
trădări şi lacrimi.
Isus a zis că El e
învierea şi viaţa, adică viaţa urmează după înviere şi asta înseamnă că ce
trăim acum nu-i viaţă, ci existenţă profană şi pură şi de aceea e periculos să
nu alunecăm în filosofia teniei. Suntem mai mult decât stomac.
Nu o să găsiți în spiritul Evangheliilor că Dumnezeu are
dragoste, ci că este dragoste. Nu pot vorbi despre altceva. Nu contează de unde
încep, mereu ajung la Dumnezeu într-un fel sau altul. Și dacă asta se numește teologie înseamnă că fac.
Cum aș putea ilustra mai bine unirea cu Dumnezeu decât prin
tatuajul de pe mâna dreaptă a unei mirese oarbe parafrazându-l pe Petru: „Te
iubesc fără să te văd”.
Întoarcerea la Dumnezeu într-o frază. M-am uitat la El, El
s-a uitat la mine și am fost una pentru totdeauna.
Serafimii excelează în iubire, heruvimii în cunoaștere. Aș
vrea să fiu un serafim. Să-L iubesc mai mult decât să cunosc.
Cine oare o fi scris versurile astea? Sfântul Ioan al
Crucii? Sfânta Tereza de Avila? Sau niciunul din ei?
Înclin să cred tot mai mult că Schopenhauer are dreptate
atunci când scrie că primii 40 de ani din viaţă ne furnizează textul, iar cei
din urmă 30 (pentru cine-i mai apucă) dăruiesc comentariul.
Probabil că voi deveni mai cârcotaş, dacă nu mai sfătos,
lucru ce poate agasa o generaţie ce nu mai are nevoie de răspunsuri pentru că
nu mai au întrebări.
Am râs mereu de viaţa parşivă, am râs şi de proşti, dar cu
lacrimi. Şi cum nu e bine să râzi tot timpul sper să-mi păstrez umorul în
interior, râzând în anii ce vin doar de mine însumi, mulţumindu-mă cu cuvintele
lui Gottfried Keller „Pentru umor este mereu nevoie de puţin spirit, animalele
nu râd niciodată”. Înseamnă că nu sunt dihor.
Roland Jaccard scria în „Tentaţia nihilistă” că ne trezim în
fiecare dimineaţă în patul lui Procust, amputaţi de propriile vise, dar
ajustaţi la dimensiunile realităţii. E ceva ce-a simţit Iacov când lumina zilei
a poposit pe chipul nedorit al Leei, dar Iacov nu s-a sinucis pentru că nimeni
nu se omoară din iubire pentru o femeie (vorba lui Pavese), dar nici din cauza
unei iubiri cu care n-ai ce face.
Dumnezeu n-a zis niciodată că dimineaţa e un timp minunat,
ci unul de aşteptare. „Îmi ridic glasul spre Tine şi aştept.” Trăim pe pământul
imperfect în care visele sunt înghesuite de-a valma în cutia Pandorei alături
de îngrijorări, necazuri, trădări şi lacrimi.
Nu pentru că-i
plin, nu pentru că-i gol, nu pentru că-i iarna. Nu pentru că-l avem. Ce nu ai nu
te poate durea. Și totuși… Blaga spunea ”Cum ciungul simte o durere în mâna,
care n-o mai are”.
Nu pentru că nu
bem destulă apă, nu pentru că nu mâncăm. Nu din lipsa activității sexuale sau
din prezența spondilozei cervicale.
Capul ne doare că
spunem DA la prea multe lucruri, crezând că activitățile pot fi un anestezic
pentru liniștirea unei vieți goale și neîmplinite.
Dacă nu știm să
zicem doar „DA” nu înseamnă că suntem sfinți. Uneori putem fi proști.
Ne doare capul
pentru că nu știm să ne oprim și să ne reîncărcăm bateriile…
Dedalus, meşterul
mitologiei greceşti ce-a primit talentul direct de la zeiţa Atena, a inventat
burghiul, toporul şi firul cu plumb, a sculptat statui ce păreau atât de vii
încât oamenii le-au legat cu lanţuri de ziduri de teamă ca să nu fugă. Lui
Minos în Creta i-a creat labirintul în care regele a închis monstrul jumătate
om, jumătate taur, Minotaurul și a reuşit să scape din exil făcându-şi aripi
din pene de păsări lipite cu ceară.
A avut însă un
defect capital. A refuzat să aibă ucenici, să înveţe şi pe alţii secretele
sale. O singură excepţie, un nepot ce era cât pe-aici să-l întreacă. Nepotul a
inventat pila, roata olarului şi strungul. Când mergeau amândoi pe zidul
cetăţii, Dedalus şi-a împins nepotul în hău…
.jpg)
