Un gest mic poate fi „aghiasmă” în viața cuiva!

Era Boboteaza. Un frig cumplit mușca din oameni ca o fiară flămândă, iar aerul era atât de rece încât părea că și rugăciunile îngheață înainte să ajungă la cer. În curtea micii biserici de sat, oamenii stăteau la coadă pentru aghiasmă, înveliți în paltoane groase, cu gândurile ascunse sub căciuli și eșarfe.

La capătul cozii, aproape invizibilă, stătea o femeie tânără. Avea în jur de douăzeci și ceva de ani, dar viața o îmbătrânise înainte de vreme. Un batic uzat îi acoperea părul, iar în brațe ținea un copil învelit într-o pătură subțire, prea subțire pentru gerul acela necruțător. Copilul era abia născut. Dormea liniștit, strâns la pieptul mamei, ca și cum acolo, în bătăile inimii ei, ar fi fost singurul loc sigur din lume.

Femeia nu cerea nimic. Nu se plângea. Nu întindea mâna.

Stătea dreaptă, cu ochii în pământ, încercând să-și adune trupul în jurul copilului, să-l apere de frig, de priviri, de lume. Oamenii din fața ei o vedeau, dar nu o priveau. Unii se fereau puțin, alții șușoteau. Nimeni nu-i făcea loc. Nimeni nu o întreba dacă îi este frig. Nimeni nu se gândea că poate nu are nici măcar o sticlă în care să-și pună aghiasma.

Timpul trecea greu. Gerul devenea tot mai crud. Iar tăcerea din jurul ei era mai dureroasă decât frigul.

Și atunci, din mijlocul cozii, o bătrânică mică de statură, cu spatele ușor încovoiat și cu mâinile crăpate de muncă, a ridicat privirea. O chema Anișoara. O știa tot satul ca fiind o femeie sărmană, dar cu o inimă mare, una dintre acele inimi care au învățat să bată pentru alții mai mult decât pentru ele.

A văzut-o pe tânără. A văzut copilul. Și a înțeles tot fără să întrebe nimic.

— Mamă… a șoptit bătrânica, făcându-i semn cu mâna. Vino aici, lângă mine.

Femeia a tresărit. Nu era obișnuită să fie chemată. S-a apropiat timid, cu pași mici, de parcă îi era teamă să nu deranjeze.

Anișoara a scos din buzunarul paltonului câțiva bani, mototoliți, puțini, dar strânși cu grijă. I i-a pus în palmă, închizându-i degetele peste ei.

— Ține, mamă… să-i cumperi ceva și copilașului. Ce vină are el că lumea e rece? Ce vină are el că viața începe greu?

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi. A vrut să spună ceva, dar nu a putut. Nodul din gât era prea mare.

Anișoara nu s-a oprit aici. I-a întins și sticla ei.

— Ia-o pe asta. Pune tu aghiasmă. Dumnezeu vede… și știe cui îi trebuie mai mult.

În clipa aceea, frigul parcă s-a mai domolit. Nu pentru că vântul s-ar fi oprit, ci pentru că, undeva, între două suflete obosite, se născuse o căldură pe care nici iarna, nici sărăcia, nici indiferența nu o puteau stinge.

Femeia a strâns copilul mai tare la piept. Lacrimile i-au căzut pe pătură, dar nu erau lacrimi de durere. Erau lacrimi de recunoștință. Pentru prima dată după mult timp, nu se mai simțea singură.

Poate că Boboteaza nu e doar despre apă sfințită. Poate că adevărata aghiasmă e bunătatea. O vorbă. Un gest. O mână întinsă atunci când nimeni altcineva nu o face. Iar Dumnezeu… Dumnezeu era acolo. În palma unei bătrâne sărace. În lacrimile unei mame. Și în respirația liniștită a unui copil care, fără să știe, tocmai primise prima lecție despre iubire.

Dacă ai ajuns până aici, oprește-te o clipă. Privește în jurul tău. Poate chiar mâine, la coadă, pe stradă, în biserică sau într-un colț de lume, vei vedea o mamă tăcută, un copil flămând, un suflet care nu cere nimic, dar are nevoie de tot.

Fii tu Anișoara cuiva. Fii mâna care se întinde fără să judece. Fii privirea care vede dincolo de aparențe. Fii omul care face loc, care dă din puținul lui, care încălzește o inimă într-o zi rece. Nu aștepta să ai mult ca să dăruiești.

Uneori, un gest mic poate fi „aghiasma” din viața cuiva!

Text preluat de pe rețele sociale. 
Nu cunosc autorul!