De curând am învățat o altă analogie: dintre un burete și o piatră. Dacă vei scufunda piatra în apă, fie chiar și Groapa Marianelor din Pacific, apa o va uda numai pe afară. Piatra va fi umezită la suprafață, dar apa nu va intra sub niciun chip în interiorul ei! Dar dacă vei scufunda un burete, chiar și într-o băltoacă, acesta va fi îmbibat 100% de lichid. De colo-colo, în porii lui va pătrunde oceanul. La cea mai mică stoarcere din burete va curge... apa. Din piatră nu curge nimic...
Tot așa poate fi și viața credinciosului. Deși Dumnezeu e un ocean infinit mai mare decât Pacificul, care ne inundă din toate părțile, putem rămâne nepătrunși de El. Împietriți. Neatinși la inimi. Prin urmare suntem gata să dojenim soția când a greșit dunga la pantaloni, să sărim în gâtul păstorului când a predicat ceva de „dincolo de gardul confesional”, să trecem fluierând ca Intercity pe lângă săracul cu pălăria întinsă, să socializăm pe Facebook chiar și în... biserică! În trei cuvinte: să fim pietre! Apa Lui Dumnezeu (care e și deasupra și dedesubt, și-n est și vest) nu ne îmbibă. Cuvintele Sale nu ne ating. Pietrele opun rezistență viiturii de dragoste a lui Dumnezeu. Nu se încarcă cu nimic din El. Trăiesc uscate și în mediul umed!
