Lecţii de la un ateu - de Nicolae Geantă

La începutul lunii februarie, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană, n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.

Epistole vii şi nevătămate - de Nicolae Geantă

Fratele Mincu, un bătrân cu coloană vertebrală necurbată din biserica mea, ne-a povestit într-o duminică de la amvon despre o tânără nelovită de modă. Adolescenta, care aştepta gânditoare un tren într-o gară, s-a remarcat de la o poştă prin port şi prin figură. Avea o faţă atât de senină, încât proaspătul octogenar după ce-a scanat-o tangenţial, n-a rezistat să n-o gratuleze: „Măi, tu eşti creştină! Nu trebuie să spui nimic, căci te-am citit!

Rumegând expunerea iubitului prezbiter, mi-am adus aminte că în gara vieţii, suntem nişte epistole vii. Adică scrisorile Lui Dumnezeu. Ţidule sfinte, timbrate cu sângele Lui Hristos şi trimise la destinaţii precise. În funcţiei de noi, oamenii îl citesc pe Creator. Apoi îl văd şi îi vorbesc frumos. Sau, îl înjură.

Epistola, aduce totdeauna veşti. Nerăbdător, destinatarul o desface şi-o citeşte cu sufletul la gură. Apoi, cuprins de nostalgie, deapănă amintiri, varsă o lacrimă, spune o rugă. Aşa ne citesc oamenii? Cu emoţii dulci, ori ca pe o scrisoare de la Fisc, o amendă de la poliţia rutieră sau o depeşă electorală (e bună ş’aia, da’ la aţâţat focu’, îmi zice o băbuţă de la mine de pe stradă)?

În şcoală, la serviciu, în oraş, la mall, în tramvai, la biserică, în pădure, la rând la pâine sau în parc, suntem epistolele Lui Hristos. Eu sunt o scrisoare deschisă, dumneata alta, fratele, sora, sunt alte răvaşe. Biserica-ntreagă e-o cutie cu scrisori. Cu mesaje de dragoste, de iertare, de graţiere, de giving thanks ori binecuvântări sau reţete de succes. Din nefericire, o mână malefică a vârât în cutie şi scrisori false. Care mint, care păcălesc. Undeva, la fund, ascunse bine, zac scrisorile-anonime. Scrisori perverse, pline de parfum şi cu venin de viperă, cum le numeşte fratele Pustan. Cu miros de praf de puşcă, zic eu. Şi cu gust de răzbel. Luuung... şi ineficient. Fără iertare, fără nădejde, fără regrete...

De ce-i așa - Simion Cure

Când încep să vorbesc oamenilor despre tainele Domnului, mă asaltă cu întrebări: "De ce coşciuge în curtea noastră, de ce paturi în spital, de ce creştini fără serviciu, de ce biserică prigonită, de ce pocăiţi fără pâine, de ce puşti cu haine petecite, de ce părinţi care plâng, de ce copii răzvrătiţi, de ce o ţară bogată dar săracă, de ce văduve tinere, de ce copii orfani, de ce accidente, de ce eşecuri, de ce nu curge binecuvântarea, de ce ...?". Desigur, nu le pot răspune. Dar Domnul stie ...

De ce-i aşa..., ştie El.

de Simion Cure

De ce ades mi-e dat pe cale

Să-ndur dureri şi fel de fel,

De ce-s lovit adesea oare?

Eu nu-nţeleg, dar ştie El!

Când cunoscut-am Adevarul

Şi vrut-am să spun despre El,

Silit am fost să tac adesea ...

De ce-i aşa, o ştie El!

Din pâinea mea am dat altora

Făr' să mă tem că mă înşel.

Răsplata? M-au lovit cu pietre ...

De ce-i aşa, o ştie El!

Când m-am luptat cu valul vieţii

Şi când era s-ajung la ţel,

Mă văd cu barca răsturnată ...

De ce-i aşa, o ştie El!

Când moartea luptâ pe-ndelete

Sâ rup-al dragostei inel,

Râmân copii sărmani pe drumuri ...

De ce-i aşa, o ştie El!

Greu apăsat privesc adesea

Calvarul, Crucea şi pe Miel;

De ce sunt lacrimi fără vină,

Eu nu-nţeleg, dar ştie El!

Când mi-am trăit mereu viaţa

În curăţii de porumbel,

Stropit am fost cu murdărie,

De ce-i aşa, o ştie El!

Eu nu-nţeleg, dar cred într-una

şi cred cu patimă şi zel,

Că multe din ce mi se-ntâmplă

Nu le-nţeleg, dar ştie El!

Şi când ajunge-voi în ceruri,

Cu Domnul, în al Său Castel,

M-oi întreba: Cum de-s acolo?

Răspuns la toate-mi va da El!

Paradoxul vremurilor - O. Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.
Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede.
Ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi.
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.

Analiza la sfârşit de an - de Nicolae.Geantă

Nicolae Geantă, 2009

E ultimul gând pe care-l scriu în anul 2009.
Regret tot timpul pierdut aiurea în acest an (la telefon, la computer, pe Net, în malluri), l-aş fi putut petrece mai mult pe genunchi. Nu se va mai întoarce.
Regret greşelile ce le-aş fi putut evita, faptul că am judecat fără să cunosc de ajuns.
Regret momentele în care am căutat motive să mă absolv pe mine şi să învinovăţesc pe alţii, timpul prea puţin dedicat studierii Bibliei…, ori scrisului.
Regret că mi-am dorit prea mult, că nu m-am mulţumit cu ceea ce mi-a dat Domnul. Îmi pare rău că m-am comparat cu ceea ce pot alţii.
Regret sufletele care au rămas în urmă sub o cruce şi pe care nu le-am îmbrăţişat ultima dată.
Regret toate căderile, cuvintele de reproş la adresa celor din jur, rostite fără să înţeleg că unii oameni te iubesc dar nu se pricep prea bine să arate.
Regret proiectele făcute şi nerespectate, întrebările pe care le-am ignorat, răspunsurile amânate, lecţiile pe care le-am învâţat şi apoi le-am uitat.
Regret că nu m-am ocupat mai mult de tineri, că uneori i-am mustrat fără să-i mângâi mai întâi. Aş fi putut să le arăt mai mult din Isus.
Regret că nu am petrecut o vacanţă cu familia mea, că nu le-am oferit cadourile pe care le meritau, măcar de Crăciun.
Regret că nu am dăruit mai mult bisericii, săracilor, văduvelor, că nu am vizitat bolnavii sau orfanii ce se uitau la mine ca la mâna Lui Dumneuzeu.
Regret că am predicat prea puţin. Ogoarele sunt totdeauna gata de seceriş!
***
Regret atâtea... Totuşi, am o mare bucurie, care şterge toate aceste neîmpliniri: sunt mulţumit că până ultima zi a anului pot spune despre Domnul “Eben Ezer”!  Binecuvântat să fie Numele Lui. El, şi-a făcut partea. Fără regrete!

Anii noştrii - P. Dugulescu

Anii noştrii, ani puţini,

Cum se duc de iute!

Şi pe loc de-ai vrea să-i ţini –

Tot îţi vor scăpa din mâini,

Că-s făcuţi din săptămâni,

Zile şi minute.

Anii noştrii de necaz,

Cum îşi sapă cale!

Lăsând cute pe obraz,

Jug ce-apasă pe grumaz,

Ce-a fost ieri, nu mai eşti azi!

Mergi cu ei la vale...

De Crăciun învinge frigul! - de Nicolae Geantă

Într-o noapte geroasă de Crăciun, o asiatică săracă îşi înnoda paşii prin zăpadă, cuprinsă de durerile naşterii. Întunericul gros, nămeţii reci, copacii neprietenoşi şi cerul fără stele erau singurii însoţitori. Undeva, peste deal, o misiune creştină, era raza ei de speranţă. Însă nu a reuşit să mai treacă râul, căci i-a sosit sorocul... A coborât sub un pod şi a născut. A îmbrăcat pruncul în hainele ei, şi istovită, a adormit. Dimineaţa, şefa misiunii venind din sat, a făcut pană de motor lângă pod. Coborând, a auzit un copil smiorcăind. Era învelit în hainele mamei, iar ea în zdrenţe... nu mai trăia. După ani de zile, băiatul crescut la misiune, într-o dimineaţă de Crăciun a mers cu adoptiva la mormântul mamei sale. S-a dezbrăcat în pielea goală şi a pus hainele peste ţărână: „Ţi-a fost mai frig de-atât, mamă?”...

Când Isus a venit pe pământ, S-a dezbrăcat de hainele Sale divine ca să-i îmbrace pe semeni. A venit la ai săi, dar ei nu i-au gasit nici loc de cazare. Şi..., s-a născut în frig. ”Noi, nu l-am fi tratat aşa!”, zumzăie voci contemporane. Serios?

Surogate de Crăciun - de Nicolae Geantă

Nu trebuie să ai cine ştie ce dimensiune teologică, pentru a sesiza (neputiincios), anual, dimensiunile de neegalat pe care le-a căpătat sărbătoarea Crăciunului, adică a Nativităţii - cum adevărat este ea în lumina biblică. Nu, nu vă gândiţi la vreo trezire spirituală a creştinului român, la faptul că urcă mai aproape de cer după ce a meditat la ieslea Prunclui născut în scutece sărace. Ci, la îmbulzeala de la cumpărături, în ciuda preţurilor plesnite, la banii aruncaţi pe lucruri pe care nu le-ar fi cumpărat cu altă ocazie, la consumerismul excesiv, la spitalele gemând de caraghioşi care au căzut în păcatul îmbuibării, la grătarele încinse în frigul de decembrie (probabil o răzbunare pentru anii comunişti când friptura era tabu pentru populaţia mioritică), la km de caltaboşi înfulecaţi, la bubuielile ca la Verdun, la chiotele ce răsună de la termopanele dintre blocuri până la ferestruicile caselor răsfirate printre vii şi livezi...

Privim atât de dezgustaţi la kitsch-urile care au sufocat nu numai pe mireni, ci chiar şi „feţele religioase” (până şi Papa Benedict s-a-mbrăcat în Moş Crăciun!). Suntem ofuscaţi de substitutele care-L ţin pe sărbătorit, pe Isus Hristos, afară, la uşă, chiar de ziua Sa! Pavoazarea de Crăciun a ajuns aproape asemănătoare cu Halloween-ul: brazi împodobiţi (uneori chiar în biserică!), beteală, globuleţe, lumini, leduri, vâsc, ho-ho-ho-ială, crăciuniţe (!) dezbrăcate, dar cu căciulă de „moş” pe cap, moşi din ciocolată, moşi de închiriat, felicitări aiurea, care n-au nimic în comun cu noaptea sfântă, reni cu nume de import sau autohtone, care trag la sănii... fără zăpadă. Brazi din metal în oraşe, copaci plini cu leduri, costume de moş pentru câini, ba chiar şi ficuşi împodobiţi cu beteală, (cum am văzut chiar azi într-o farmacie)!!! Ce e aia iesle, Prunc, sfinţi părinţi, magi? Afară cu actul nativităţii!

Am lansat a treia carte - de Nicolae Geantă

Nicolae Geantă, prof. dr.

Nicolae Geantă & conf. univ. dr. Radu Săgeată

Nicolae Geantă & dr. Vasile Simileanu

Târgul de carte "Gaudeamus", Bucureşti

sâmbătă 27.11.09

Am lansat cel de-al treilea volum despre Câmpina...

Lucrarea de faţă, se numără printre studiile reduse numeric, care bazându-se pe o analiză la nivel de microscară, scoate în evidenţă impactul complex al unei activităţi devenită istorie: industria petrolieră. Din acest punct de vedere, chiar metodologic, se pot remarca piste de cercetare, care pun în evidenţă particularităţile interdependenţelor pe spaţii mici, şi care, direct sau indirect, definesc unele acţiuni menite să îmbunătăţească sistemul actual de management teritorial.
(prof.univ.dr. Ioan Ianoş, preşedinte Comisia 1 ARACIS)

Nicolae Geantă & prof. Gheorghe Stanciu



Dincolo de Thanksgiving - de Nicolae Geantă

Suntem o societate plină de nemulţumiţi. Şi de nerecunoscători. Politicieni, cu feţe acrite (şi multe), nemulţumiţi de adversarii politici. Şi nici de poporul care la 4 ani îi votează. Părinţi singuri, cu ochii înlacrimaţi, nemulţumiţi de copiii ce i-au legănat noaptea la doişpe pe braţe. Iar acum, pruncii adulţi, i-au uitat undeva la ţară. Departe. Copii nemulţumiţi de părinţi. De bugetul babacilor, care nu se ridică la moda touch-screan-urilor. Profesori nemulţumiţi. Şi scârbiţi de elevii din ce în ce mai slabi. Elevi nemulţumiţi de profesori. Care nu dau note mari pe nimic! Muncitori nemulţumiţi de patroni, de salarii, de cele 10-12 ore de muncă. Patroni nemulţumiţi de muncitori. Care îi pişcă la materiale. Medici nemulţumiţi de starea bolnavilor. Financiară. Bolnavi nemulţumiţi de medici. Popor nemulţumit de preoţii din frunte. Şi popi, nemulţumiţi de bisericile cu strănile goale. Pastori nemulţumiţi de colectă. Şi fraţi nemulţumiţi de darul celor ce le predicică.

Biserica, între pasiune şi rutină - de Nicolae Geantă

Atmosferă de cimitir. Fraţi care întârzie (de obicei) la biserică. Surori care au capul împărţit de o eşarfă. Şi haine care le-au rămas mici. Coşuri care circulă prin sală pline cu banknote. De 1 leu. Scaune goale la cină. Popor prea puţin la rugăciune. Predicatori care luptă cu somnul. Tineri cu ochii deschişi la rugăciune. Scaune pe jumătate goale în biserici. Cântări găjâite, cu acorduri prelungi. Rugăciuni care nu trec de tavanul bisericii. Ceasuri în spatele şi în faţa amvonului. Adolescenţi care cască din cinci în cinci minute. Clădiri cu zugrăveli neîngrijite. Diaconi cu faţa ca lama de brici. Biblii tocite, cu coperţi rupte şi pagini îndoite. Harfele ori Laudele Domnului uitate acasă. Portofele sigilate. Zeciuieli înjumătăţite. Pardon, înzecite. Săraci în faţa bisericii. Ce mulţi!!! Părinţi sau fraţi nemântuiţi. Vecini care zboară spre prăpastie. Şcoli fără mărturii. Societate fără martori. Spitale, azile, cu aer de închisori. Şi puşcării nevizitate... Biserici, spunea Vance Havner, care trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine încât ca cineva să fie la nivelul lor ar trebui să cadă din... har!
De unde-au năvălit aceste apatii în sânul bisericii? Cine a generat indiferenţa? Lipsa educaţiei, a păstorilor superînţelepţi, a membrilor superbogaţi, a gift-urilor venite din străinătăţuri, a mâinii prea scurte a celor de la Culte, sau golul lăsat de dorinţa arzătoare, de pasiune, de râvna pentru lucrare, pentru divinitate? Paradoxal, există pasiuni. Pentru case, maşini, MP4, touch screen-uri, plasme, firme, conturi, bere sau vin, grătare, excursii, tunsori, Armani, Giordani... Nimicuri. Needificatoare.
Pasiunea, spune DEX-ul, este o afecţiune puternică şi de durată, pentru cineva sau ceva. Ea nu-i generată de un foc care abia mocneşte, de-o credinţă ţinută la relanty, de-o stare laodiceeană învinsă în lupta cu somnul. Ori cu televizorul. Pasiunea înseamnă entuziasm. Acţiune din inimă. Ca pentru Dumnezeu. Nu e o emoţie. Nu trece repede. Pasiunea înseamnă râvnă, efort, transpiraţie, preţ. Unul care să coste, cum spunea regele David. E o responsabilitate. O silinţă. O alergare, zi de zi. Mereu în frunte. Mereu între cei mai buni. Mereu cu motoarele turate la maxim. E o caracteristică divină. Fără oboseală, fără plictiseală, fără încetinire, fără marşalier. Mereu cu rezervorul plin. Poate cineva să ia tăciuni în sân fără să i se aprindă hainele? (Prov. 6:27). Atunci de ce e multă cenuşă?
Doamne, ţine-ne turate motoarele! Pe cele noi, pe cele de ani de zile rodate. Pe cele stricate repară-le. Pune Tu în ele benzină. Şi dă-le foc!

PS: Sub sintagma de mai sus, vineri 6 noiembrie, păstorii Franco Petrone, Nicu Mărgăian, Samuel Rus, George Uiuiu, Tică M, Simon Petru şi subsemnatul, au încercat să coboare cerul la Câmpina. După 6 ore de program, biserica începu' să urce spre cer!

Nicolae.Geantă: Creștinii după Evanghelie - 110 ani de mărturie trăită

În perioada 1-3 octombrie am participat la Sibiu şi Tălmaciu la cea de-a 110-a aniversare a Bisericii Creştinde după Evanghelie din România. Inaugurată la 1 octombrie 1899 la Bucureşti de către păstorii  Francis Berney şi Charles Aubert, doi misionari motivaţi să lucreze printre români de către englezul John Broadband, BCDE din România a fost recunoscută oficial abia în anul 1933, după care a fost intrezisă în anul 1941 de către regimul naţionalist extremist al mareşalului Antonescu. După 1948, la presiunile Occidentului, România a recunoscut toate cele 3 biserici evanghelice din România (Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală), însă "represaliile" la care au fost supuse de către comunism au fost cele mai severe din istoria modernă a creştinismului din spaţiul carpato-danubian. Totuşi, între 1941-1968, adică în anii grei ai persecuţiei, Biserica CDE din România a cunoscut cel mai mare ritm de creştere (400 %!) din istoria sa. După 45 de ani de întuneric comunist, din decembrie 1989 BCDE şi-a dublat numărul de biserici în mai puţin de 10 ani, însă paradoxal, cu toată libertatea religioasă din post-comunism, ritmul de creştere din perioada prigonirii nu a mai fost atins. La sărbătorirea celor 110 ani de mărturie trăită pe meleagurile mioritice, BCDE are 661 de biserici şi aproximativ 47.000 de membrii, fiind situată pe locul 10 în rândul celor 18 confesiuni recunoscute oficial de către statul român postdecembrist. De asemeni, BCDE din România dispune de un Institut Teologic Universitar (Thimotheus) la Bucureşti.

Cu Dumnezeu prin Diaspora - de Nicolae Geantă



Nicolae Geantă & Nicu Mărgăian & Franco Petrone & Daniel Floruţă

Zilele trecute am ”trăit” în diaspora. Nu ca emigrant, ci ca vizitator printre emigranţi. Invitat la biserică. Penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat. Sfinte, cu Dumnezeu. La pieptul Lui. Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este parcă mai aproape. Mai aproape de Biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E decât puţin deasupra capului. Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îţi suflă în ceafă. Toată slujba divină.

Secretele conducerii: Abilitatea şi Influenţa - de Nicolae Geantă

„Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, şi căpetenii peste zece” (Exod 18:21)

Toţi creştinii vorbesc despre conducere, dar puţini o înţeleg. Mulţi o doresc, dar puţini o dobândesc. Mulţi cred că-i pot purta sarcinile, dar realitatea e că puţini sunt în stare. Pentru că adevăratul test al conducerii nu e locul de unde începi, ci unde sfârşeşti (John Maxwell). Deseori, cei instalaţi în jilţul comandamentului, cred că au urcat un deal, dar se constată cu tristeţe că au început să coboare... Ce este oare acest subiect minunat pe care îl numim conducere? Şi, cum sunt cei ce pe drept o deţin? Dacă întreabăm 10 oameni „ce este conducerea” mai mult ca sigur vom primi 10 răspunsuri diferite. Uneori ei descriu conducerea ca o personalitate, copiind comportamentele vreunui lider. Dar liderii sunt diferiţi, abordează tehnici diferite, pentru situaţii diferite. Şi atunci, cum ajungem la adevărata conducere?

Trăim într-o perioadă în care una dintre problemele fundamentale ale omenirii este lipsa de conducători. De conducători eficienţi, vrem să spunem. Se organizează traning-uri de leadership (ce definiţi!), conferinţe cu teme axate pe conducere, se tipăresc cărţi, broşuri, studii, se înregistrează casete, se printează CD-uri ori DVD-uri. Şi totuşi, e atât de mare nevoia de o conducere eficientă în biserici! De lideri care să transforme viziunea în realitate. De persoane cu abilităţi, cu eficienţă, cu influenţă, cu seriozitate, cu competenţă, cu ungere divină. Care atrag oameni, care beneficiază de încrederea celor din jur. Bisericile sunt paralizate de lipsa unor conduceri evlavioase, iar viitorul lor depinde în mare măsură de atitudinea conducătorilor. Unde au dispărut toţi liderii cu charismă? A avut Biserica doar conducători eficienţi de trecut? Desigur, că nu. Atunci cine îi mai poate motiva pe cei prezenţi la acţiune?

Paznic la farul reformei - de Nicolae Geantă

Era neoharetiană a zvârlit pe piaţă un container de idei al neopoliticienilor, predispuşi să se bată pentru gaura din covrigul umejor, dumicat de bătrânele cotarle năpârlite de comunism, dar cu o gândire şi un profesionalism în ce priveşte bucătăria „şcoalelor” care impune o hetacombă de jertfe! Pe de altă parte, neoharetismul şcolar a generat şleapca poliţiştilor de opinie, care au îngrămădit tubul catodic, netu’ şi gazetele ţării. Însă, experienţa lor - „zero” la catedră, şi „lăutărismul” (vezi Noica) intelectualilor politici, se dovedesc un inamic nevrotic al ideii de reformă şcolară. De aceea, ca pedagog, mă simt obligat să v-alarmez.

1. Admitere (la liceu). Monşerii abramburiţi de d-na Andronescu vor învăţământ obligatoriu de 13 clase! Însă, noi ştim bine că acest tip de şcolarizare (visat de Ceauşescu!) e un fiasco total! Printre altele, înseamnă ca elevul să nu poată fi constrâns la absenţe. Prin urmare, va face câteva sute de chiuluri pe an. Obligativitatea nu permite să-l exmatruiculezi. Iar poliţia, gardienii şi jandarmii, vor avea şi mai mult de furcă la adunat tineri de prin coffe-neturi, baruri, uliţe şi pieţe, pentru a-i excorta spre sălile de clasă (suntem sătui de aceste „operaţiuni” la clasele de-a IX-a şi-a X-a). Învăţământul liceal obligatoriu, înseamnă promovarea nonvalorilor din gimnaziu. „Nu mai învăţ nimic, că oricum voi intra la liceu” va fi noul laitmotiv. Acum, diferenţa dintre cel ce ştie carte şi cel ce de-abia bâzgăleşte o iotă, dispare. Şi-ajungem fără să vrem tot la dl. Băsescu: „ospătari, frizeri, croitori, zidari…”, cine vor mai fi? Ori dacă cei ce-au condus România după ’89 – afoni la politică, cred că „las-o bă, că merge aşa” ne va mai ţine şi pe viitor, iar naţiunea se va descurca şi fără forţă de muncă şcolită, calificată? Şcoala nu-i partidul fraţilor, e ţara!