Fundaţia CIREŞARII

vineri, 27 noiembrie 2009

Dincolo de Thanksgiving - de Nicolae Geantă


Suntem o societate plină de nemulţumiţi. Şi de nerecunoscători. Politicieni, cu feţe acrite (şi multe), nemulţumiţi de adversarii politici. Şi nici de poporul care la 4 ani îi votează. Părinţi singuri, cu ochii înlacrimaţi, nemulţumiţi de copiii ce i-au legănat noaptea la doişpe pe braţe. Iar acum, pruncii adulţi, i-au uitat undeva la ţară. Departe. Copii nemulţumiţi de părinţi. De bugetul babacilor, care nu se ridică la moda touch-screan-urilor. Profesori nemulţumiţi. Şi scârbiţi de elevii din ce în ce mai slabi. Elevi nemulţumiţi de profesori. Care nu dau note mari pe nimic! Muncitori nemulţumiţi de patroni, de salarii, de cele 10-12 ore de muncă. Patroni nemulţumiţi de muncitori. Care îi pişcă la materiale. Medici nemulţumiţi de starea bolnavilor. Financiară. Bolnavi nemulţumiţi de medici. Popor nemulţumit de preoţii din frunte. Şi popi, nemulţumiţi de bisericile cu strănile goale. Pastori nemulţumiţi de colectă. Şi fraţi nemulţumiţi de darul celor ce le predicică.


Suntem nemulţumiţi de primar, de preşedinte, de partener/ă, de casă, de maşină, de mobilier, de hrană. Nemulţumiţi că plouă prea mult, sau e soare prea dogoritor. Nemulţumiţi că nu ninge de Crăciun, dar ca e ger în ianuarie. Nemulţumiţi de vecini, de colegii de clasă, de cei de la serviciu, de oamenii bloc sau din sat. Nu-s alţii mai răi decât ei. Nu scriem niciodată învăţătoarei din clasa I, nu mulţumim niciodată dirigintei de ziua femeii, nu elogiem efortul cântăreţilor la biserică, nu suntem recunoscători în ziua de salariu. Nu mulţumin niciodată pentru că am dormit bine, şi nu suntem recunoscători când bem apă! Care este atât de vitală!
Nemulţumiţi de faciesul nost’, facem foamea, lifting-uri scumpe, jogging menajer şi ne torturăm la sala de fitness. Preaocupaţi cu atâta nemulţumire, nu mai ridicăm capul în sus. Spre Tata. Nu-i mai vorbim, deşi nu ne-a certat. Dumnezeu, binecuvântat să fie Numele Lui (cum spun evreii), se preocupă de noi. Şi ne deschide ochii. Şi cerul. Avem pentru ce-I mulţumi! Priviţi doar un fragment de scrisoare...

“Azi, în autobuz am văzut o tânără atât de frumoasă, cu părul bălai. Am invidiat-o căci părea atât de strălucitoare, şi mi-am dorit să fiu ca ea. Apoi am văzut-o coborând. Avea un singur picior şi două cârje. Şi trecând pe lângă oameni, tuturor le zâmbea. O Doamne, iartă-mă pentru clipele când mă plâng. Am două picioare, şi lumea-ntreagă este a.mea. Apoi m-am oprit în piaţă să cumpăr nişte dulciuri. Băiatul care le vindea era de-a dreptul fermecător. “Îmi place să vorbesc cu tine”, a zis el, “dar vezi tu, sunt ... orb”. O Doamne, iartă-mă pentru clipele când mă plâng. Am doi ochi, şi lumea-ntreagă este a.mea. Apoi mergând pe stradă am văzut un copilaş cu ochii albaştrii. Se uita la ceilalţi copii când se jucau, dar părea că nu ştie ce va face. L-am întrebat: “De ce nu te joci şi tu cu ei ?”. Dar el, a privit în gol, fără să-mi răspundă. Şi mi-am dat seama, copilul... nu auzea. O Doamne, iartă-mă pentru clipele când mă plâng. Am două urechi, şi lumea-ntreagă este a mea” (Anonim).

PS: Acuzat de "ochiul rău” nemulţumit că sunt sectant, am sărbătorit totuşi la liceu cu elevii, un Thanksgiving. Fără curcan, fără plăcintă, fără răvaşe, fără lumânări. Dincolo de forme, dar cu recunoştinţă. Dacă n-o facem noi, atunci cine, dacă nu acum, atunci când? Dacă nu învăţăm tinerii să mulţumească Lui Dumnezeu, să nu ne mirăm de ce-au început să ne colinde cu Halăuinul...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu