Dileme sociale și fenomenele timpului – de Nicolae.Geantă

Vorbind astăzi cu Marius, colegul meu de bancă din facultate, conducător de master de Geopolitică, i-am „reproșat” că vom fi condamnați de Dumnezeu și de omenire pentru că ne implicăm prea puțin în societate. Suntem prea blânzi, prea pasivi... El zicea că trăim într-o societate polarizată unde nu mai există niciun fel de încredere, într-o dilemă socială. Și atunci mi-am adus aminte de „fenomenele timpului” lui Steinhardt.

În 1937 Nicolae Steinhardt spunea că „avem de-a face cu trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor și trădarea oamenilor cumsecade”. Pentru primul fenomen (ne zice cel ce-a scris „Jurnalul Fericirii”), „nu invazia barbarilor de pe alte continente ne-a sugrumat ci urcușul derbedeilor contemporani”. Adică a barbarilor aceștia care acced în funcții de conducere. A pilangiilor. A lucrătorilor ce dau din coate. A parveniților. „Barbarii” aceștia preiau locurile de conducere. Și fac totul praf. Sănătatea. Educația. Economia. Bunul simț. Întreaga Românie...

Câteva aspecte despre credința creștină - de Nicolae.Geantă

Ani de zile am definit credința după sintagma Sfântului Apostol Pavel care le scrie corintenilor că ea este „o încredere în lucrurile care nu se văd”. O încredere nezdruncinată. Adică o înaintare spre reușită chiar dacă nu ești pregătit să obții premiul. Dar asta nu este ușor. E o acerbă luptă. În primul rând cu tine, apoi cu logica. Cum să crezi în ceva ce nu vezi, ce nu simți, ce nu este palpabil, ce e imposibil? Dar tocmai aici e chintesența: ce vezi nu mai este credință. A.V. Tozer zicea că este caracteristic unui creștin să fie preocupat de invizibil. E liniștitor gândul că lângă noi sunt lumi invizibile, că este Dumnezeu. E drept! Și idolatrii cred în invizibil, dar credința creștinului este purificată de însuși Dumnezeu. E drept de asemeni că sunt mulți oameni care se declară creștini dar nu cred în invizibil. Însă aceia nu au o credință, ci doar o religie. Iar religia nu este o relație. Pentru că a avea credință înseamnă a intra într-o relație.

Am spus că ani de zile am definit credința ca o încredere în lucruri ce nu pot fi probate! Însă într-o zi am descoperit, vorba lui Emil Cioran, că m-am pomenit în mijlocul lui Dumnezeu! Pentru că, azi definesc credința ca fiind intrarea în Dumnezeu, atingerea Lui. Însă trebuie să argumentez: nu poți intra în interiorul lui Dumnezeu dacă nu îți vezi mai întâi vinovăția păcatului. Contactul cu Dumnezeu îți anulează vinovăția. Și te amestecă în treburile lui, ca să-l citez din nou pe Cioran. Deci pentru mine credința a devenit starea în care începi să împărtășești natura lui Dumnezeu. Să o împrăștie, să o faci văzută! Nu numai la Biserică. Ci oriunde ești prezent. Apoi, cel ce crede trăiește pe două paliere: fizic și spiritual. În trup este pe pământ, dar în duh este deja în Cer!

Platon, Socrate și definiția dragostei

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea. Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.

Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea. 

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria. Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. 

Neliniștea metafizică

"Neliniştea metafizică e să priveşti o femeie cu ochii mari. Să simţi că lumea e fără margini, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem niciodată şti adevărul. Să fii trist şi să zâmbeşti când priveşti oamenii (care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor)", spunea Camil Petrescu.

Neliniştea metafizică e să iubeşti lucrurile mai presus ca oamenii cu toate că şti că se trec! Să încerci să-ţi porţi singur de grijă, cu toate că n-a reuşit nimeni. Să sfidezi moartea ca Emil Cioran, scriind doar despre ea, influenţând pe alţii să se sinucidă şi tu să n-ai curaj s-o faci! Să aperi bunătatea fără să fi bun, să lupţi împotriva răului cu răutate! Un fel de ideologie Boko Haran.

Neliniştea metafizică e filosofia îndrăgostiţilor de Valentine's Day, unde hormonii n-au cunoscut adevărata iubire. Iar neliniştea lor se sparge de zid imediat ce încep să adie greutăţile. E minciuna Religiei care te ţine în biserică fără să te fi atins de Dumnezeu. Tu continui să te duci cu speranţa că într-o zi totul va fi altfel, că toate se vor schimba, dar refuzi să te schimbi. De fapt, e credinţa că Adevărul e-o utopie...

Neliniştea metafizică e tirania nimicului. Nu există viață mai pustie ca una în care n-ai iubit nimic, știind că într-o zi vei pierde totul, spunea Octavian Paler.

Oricine e bolnav de nelinişte metafizică nu poate striga ca David "Tu-mi dai mai multă bucurie decât au ei... Eu mă culc şi-adorm în pace!" (Psalm 4:7-8). Neliniştea metafizică are prea mult om. Dar deloc Dumnezeu...

Andrei Pleşu - Cuvinte pentru Săptămâna Mare

Sărbătoarea pascală e o sărbătoare a eliberării de frică, a reinstaurării bucuriei, a încrederii. Ea contrazice o anumită omiletică a dăscălelii moralizatoare, a păcatului ubicuu şi tenace, a pedepsei nemiloase şi veşnice. „Dumnezeu - spune monahia Siluana - nu numără căderile, ci ridicările din păcat”. Nu poţi construi o teologie a Învierii pe o ideologie a judecăţii fatale şi a proastei dispoziţii. Îmi place să amintesc mereu, în acest context, observaţia unui teolog contemporan din Statele Unite: creştinii par să fi uitat că termenul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”. Bună, nu proastă! 

Să abandonăm, deci, postura tragică a pietăţii apocaliptice, spaima infantilă (şi, de fapt, egolatră) de iad, sindromul condamnării definitive. În alt loc, monahia Siluana observă, nu fără umor (o virtute fundamental creştină…) că „fricoşii nu ajung în Rai”. Învierea admite şi ea, e drept, că suntem condamnaţi. Dar la o soluţie a iubirii recuperatoare. Asta nu înseamnă că totul e scuzabil, ci doar că totul e de sperat.

Aşadar, dragi prieteni, creştini şi necreştini, îngăduitori cu vorbele mele sau supăraţi pe veci pe fiecare virgulă a textelor pe care le public, băsişti, anti-băsişti, pro- şi anti-europeni, elitişti şi populişti, şmecheri şi inocenţi, plicticoşi, paranoici, sau geniali, luaţi-vă o scurtă pauză în Săptămîna Mare. Bucuraţi-vă!

* pentru întreg articolul click

 http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cuvinte-saptamana-mare-1_517e0515053c7dd83f584866/index.html

Intoleranta, setea care poate ucide - Nicolae Geantă

De ceva vreme e trendy subiectul tolerantei. Al ingaduintei, al indulgentei, al suportarii. A capacitatii umane de-a accepta semenii. Intr-un vulcan social, unde nu mai avem loc unii de altii, toleranta e rara avis. Discriminatii social, etnic ori religioas, vor sa-si faca loc in cetate. In normalitate. Dar si homosexualii, femeile de moravuri usoare ori politicienii corupti. Toti vor sa li se auda vocea.

Toleranta, spunea Andrei Plesu, a ramas conditia minima a convietuirii, a igienei interioare de a functiona ca grup. Este un epifenomen. Trebuie sa fim cel putin doua persoane. Pentru Robinson Crusoe nu e o problema. 

Cei ce cred, şi cei ce nu cred - de A. Pleșu

de Andrei Pleşu

Mi-am amintit... o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).

La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).

Nivelele raului - Nicolae Geantă

Raul exista in Univers sub mai multe forme. Insa Păcatul este mai grav ca răul. Pentru ca el e gata sa distruga ceea ce este divin in oameni.

Raul are trei nivele:

1. Raul metafizic - adică dincolo de ceea ce percepem fizic- dincolo de lumea palpabila, materială. Aici putem încadra ingerii cazuti, dracii.

2. Raul fizic - se manifesta prin degradarea legilor din Univers. De exemplu : legea entropiei, a gravitatiei, viiturile, avalansele, tsunmi... Acest rău nu depinde de intervenția umană.

3. Raul moral - se referă la ceea ce face o fiinta morala contrar legilor lui Dumnezeu: betia, tabagismul, adulterul, avortul,  homosexualitatea, minciuna, barfa, copiatul la liceu, batutul sotiei etc.

Multe dintre problemele omenirii nu se datorează râului fizic, ci celui moral: stricam relațiile, acționam într- un fel ori altul. Raul e contrarul lui Dumnezeu. Exista Binele, Falsul si Adevarul. Oricine strica cele 3 fundamente, e de la cel rău. 

Raul fizic nu poate fi acuzat. Cine poate acuza ciclonii, seceta sau vulcanismul? Dar când bei, furi sau avortezi, când alegi pornografia ca delicatese, îți faci singur rău. De fapt, te autodistrugi.

Raul, îl avem deja. E adamic. L-am luat când am venit in lume. Pentru a scapă de acest virus, ne trebuie un antivirus. Noi oamenii încercăm, sa folosim mai mulți, deși Dimnezeu  a creat unul singur: Isus Hristos! Se downlaudeaza gratis!

Nicolae Geantă

Cioran, geniul nihilist dezamagit de viaţă - de Nicolae Geantă

Pe 8 aprilie s-a sărbătorit centenarul naşterii lui Cioran, acest geniu carpatic al disperării, al cuvintelor ce zugrăvesc un grafitti al "colapsului vieţii". Un intelectual pasionat, chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A început prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzații violente. Preocupat de problema morţii şi a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca ideologie care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Sartre sau Camus, este reformulată de el: "să fie oare pentru noi existența un exil şi neantul o patrie?"

Colegul lui Noica şi elevul lui Nae Ionescu, Emil Cioran s-a scufundat din tinereţe în fântânile cărţilor grele, sorbindu-i pe Malraux, Nietzsche ori Heidegger, filosofi europeni ce-au cochetat cu ateismul sau chiar nazismul. Adică acele sisteme care exclud pe Dumnezeu din formulă. Tocmai de aceea, Cioran, acest "ultim hiper-rafinat gânditor uriaş al Europei" - cum îl descrie Christian Crăciun,  a declarat cândva că e "hitlerabulic".

Lecţii de la un ateu - de Nicolae Geantă

La începutul lunii februarie, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană, n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.