I-Cabod. Falimentul - de Nicolae.Geantă

Pe vremea când nu era împărat în Israel și „fiecare făcea ce-I plăcea”, era un mare preot numit Eli, care avea doi fii. Răi. Răi chiar dacă erau preoți. Hofni și Fineas, deși slujeau la altar, pângăreau altarul. Biblia zice că „se făceau responsabili de un mare păcat”. Cine pângărește altarul păcătuiește împotriva lui Dumnezeu. Și cine face așa, cine se va ruga pentru el? Ce jertfă poate fi primită? Băieții erau răi. Nu-L cunoșteau pe Domnul!

Cine pângărește altarul devine o nulitate spirituală. Biblia subliniază faptul că în vremea tinerilor de mai sus „Cuvântul Domnului era rar!” Adică Dumnezeu era dat pe „mute”. Nu pe „silence”. Când oamenilor lui Dumnezeu nu li se mai predică lucrările lui Dumnezeu, atunci „fiecare face ce-i place!” Adică oamenii devin egoiști. Egoismul fură slava lui Dumnzeu. Păcătuiește crezând că face bine!

Cine pângărește altarul fură slava lui Dumnezeu. Slujitorii care fură slava lui Hristos duc o viață orizontală. Fără verticală. Fără Cer! Fac slujbe. Dar nu se simte Duhul. Oferă hrană Bisericii „cotlete exegetice” (ca să-l citez pe James MacDonald), dar nu aduc nicio schimbare! Au datini și tradiții, dar nu au Duh. Sunt legaliști. Ori libertini. Tradus în ambele variante: neduhovnicești!

Și într-o zi… vine războiul neanunțat. Dușmanul îi călărește. În prima bătălie Hofni și Fineas pierd 4.000 de soldați. Și atunci realizează ceva: „nu putem lupta fără chivot!” „Nu putem continua fără prezența lui Dumnezeu! Numai El ne poate scoate dela ananghie!” Sperau că sosirea chivotului va aduce biruință! Chivotul a venit, dar Dumnezeu ba! El nu vine la biserică doar pentru că e liturghia de duminică… Consecința: 30.000 de soldați au murit în luptă. Iar Hofni și Fineas s-au numărat printre ei. Tăiați în bucăți de vrăjmași! Cine fură slava lui Dumnezeu e victimă sigură: va fi distrus de sabia celui rău!

După moartea celor doi preoți vrăjmașul a capturat chivotul Domnului. Lada aceea mică (1,0 m/60 cm), aurită, peste care cobora slava lui Dumnezeu. Șekina. Și când Eli, tatăl lui Hofni și Fineas a auzit catastrofala veste, a căzut de pe scaun și a... murit. Nu a murit doar de durere că fii lui fusese uciși, ci mai ales că a fost capturat chivotul de către inamic! Atunci Eli a înțeles profund că slava lui Dumnezeu îi părăsise! Și când Dumnezeu te-a părăsit… e cea mai mare pedeapsă de sub soare! 

Când nu ne pocăim, când nu ne împăcăm cu Dumnezeu, trăim fără slava Lui! După toate eșecurile trăite de evrei, una dintre nurorile lui Eli, soția lui Fineas care era însărcinată a intrat în travaliu dar și în chinurile morții. Ea a născut un fiu și i-a pus numele I-Cabod (Nu mai e slavă), căci zicea: „S-a dus slava din Israel căci chivotul lui Dumnezeu este luat”. Da, fără Dumnezeu suntem falimentari. Pierduți! Trăim un continuu eșec. Trăim ca Adam: fără Rai!

Filistenii, căci ei erau vrăjmașii ce-a capturat chivotul Domnului, au dus „lada” în casa idolului lor Dagon. Tot poporul filistean era bucuros. „Am învins și pe Israel și pe Dumnezeul lor”, era banner-ul afișat pe toate gardurile. Dar dimineața următoare Dagon e găsit tăiat în bucăți, întins la pământ în fața chivotului dumnezeiesc, iar ei plini de bube!. Chivotul fusese învins, dar Dumnezeul chivotului nu! Atunci filistenii s-a temut, s-au pocăit, și au trimis chivotul înapoi. Interesant este că vrăjmașul s-a căit și fiii lui Eli au întors spatele pocăinței. Ce diferență! I-Cabod.

Nu fura slava lui Dumnezeu păcătuind! Într-o zi, când te vei confrunta piept în piept cu vrăjmașul o să te vezi fără protecția Domnului. O să dai dosul! Și pe la spate e cel mai ușor de doborât un luptător! Nu te baza pe religie, pe datini, tradiți ori încredințări. Nici pe apartenența la o confesiune. Poți să le ai pe cele mai smart, dar slava lui Dumnezeu să lipsească! I-Cabod.

Tocmai de aceea a venit Hristos Isus. Să readucă slava Tatălui între noi. Peste noi. Pentru noi. Tu o simți? Mă gândeam: ce diferență între Hofni, Fineas și Apostoli! Ați auzit despre vreun Apostol care a falimentat? Dar despre vreo biserică? Dar despre vreun creștin? Oare de ce? I-Cabod.

Nicolae.Geantă

Noi ne vom lărgi hotarele! – de Nicolae.Geantă

 „Lărgește locul cortului tău și întinde învelitoarele locuinței tale: nu te opri! Lungește-ți funiile și întărește-ți țărușii!” (Isaia 54:2) 

Mai mult ca niciodată în istorie societatea umană trăiește vremuri de incertitudini. De debusolare. Viața individului a devenit fără planificări, fără proiecte de durată. Odată cu pandemia Covidului frica s-a instalat în oasele omenirii ca o victorie tăcută a condiționărilor noastre. Ca un putregai, aș putea zice fără să dau greș. Se vorbește tot mai des pe la colțuri despre lockdown, distanțare socială, #stați acasă, interdicții de deplasare, limitare de participare la întâlniri... Ba chiar în familie! Vremuri de restriște. Iureșul a cuprins evident și Biserica. Sau mai bine spus a surprins-o. A prins-o pe picior greșit, nepregătită în fața unor libertăți gravitaționale. Căzătoare. Da, Biserica a ajuns să fie încadrată de limite. „Pe aici nu se trece”, sună glasul corifeilor declanșatori de disperare. A celor ce provoacă maladii de destin. Căci, odată declanșată, maladia de destin devine o trăire anticipață a morții în viață (tăcere, eșec, ratare de obiective, lene, refuzul de-a activa în direcția creării unor destine, ori neputința de a le obține etc). Iar Biserica NU pentru asta a fost născută, chemată, ursită. La o viață încorsetată, între ziduri înguste. Ci la expansiune. La lărgirea frontierelor Împărăției. La orizonturi deschise. Cum ar putea totuși să răzbească? Să biruie. Să stea sus. Căci azi parcă toate-i sunt împotrivă!

Scriptura ne vorbește despre vremuri asemănătoare cu cele de azi. Da, nimic nu e nou sub soare. În toată istoria lumii, fie că e vorba de un popor întreg (vezi Isaia 54), fie că e vorba de un individ (vezi 1 Cronici 4:9-11), Dumnezeu are un singur laitmotiv: „lărgește-ți hotarele!” Nu doar pentru faptul că Domnul nu are hotare (Augustin spune despre El că „e un cerc fără margini cu centrul peste tot”), ci pentru că lărgindu-ne frontierele noi realizăm cât de mare este puterea ce ne-a oferit-o!

Nevoia de poeți creștini – de Nicolae.Geantă

A recitat impecabil. Cu intonație, cu emoții, cu pasiune. Ce mai încoaꞌ și-ncolo - îți tăia răsuflarea. Am oprit-o după Evanghelizare și-am felicitat-o. Apoi, i-am oferit câteva poezii de Traian Dorz. S-a uitat fugar peste ele și mi-a declarat sec: „D-apăi io nu recit poezii dꞌastea frate Nicu. Eu recit numai poezii lungi!” M-a „ciuruit”, vorba lui domꞌ Băsescu. De parcă esența unei poezii constă în kilometraj. În zeci de concepte îndrugate. În cantitate...

Românii scriu poezie. Creștinii scriu (și recită) poezie. Acum depinde ce fel de poezie? Dacă sunt lungi cât Ecuatorul, dacă încep din Geneza și se „gată” cu Apocalipsa, atunci... 

Ca și medicamentele, poeziile cele mai puternice (dar și predicile, eseurile ori expunerile de motive) sunt cele de... „doze mici”. Interminabilul tocmai asta ne spune: că e nefinalizat (tradus = „nu spune mai nimic”!)

Frica de moarte (Partea a II-a) - de dr Vlad Schlezak

"În contrast este viața cu Dumnezeu, pentru că omul are toate armele spirituale, mentale, emoțio­nale etc. de a confrunta frica de moarte și nicidecum nu o evită. Simțind această frică, vom fi puși în situația de a face o alegere. Alegerea o facem chiar dacă ne mințim că de fapt nu o facem, amânarea este o alegere, pentru că timpul nu lucrează în favoarea noastră. Alegerea este una care ne va distruge, sau una care ne va salva. Despre alegerea distru­gătoare am scris data trecută,, dar, dacă alegerea omului este salvatoare, atunci omul Îl regăsește pe Dumnezeu. Astfel își va depăși proble­mele vieții, inclusiv caracterul trecă­tor al acestei vieți. Teologul și filosoful Kierkegaard zicea că frica de moarte este școala prin care fiecare din noi trebuie să treacă. Contează ce alegi, iar singura Cale este Cristos. Orice altă alegere este greșită și distrugătoare, indiferent de forma alegerii tale („nu știu, nu acum, nu mă intere­sează, nu cred, mă mai gândesc etc.”).

Pentru continuate accesează Facebook Vlad Schlezak

Vlad Schlezak - Frica de moarte (1)

„Omul poate rezolva frica de moarte printr-o anestezie a sufletu­lui, a conștiinței, lucru ușor realizabil prin con­centrarea pe vicii, plăceri de moment, mate­ria­lism, hambare pline sau cămări burdușite care fiind în zona materialului nu vor putea niciodată umple golul spiritual din sufletul omului. Acesta poate fi umplut doar de Dumnezeu. La polul opus, deci, omul poa­te regăsi relația cu Dumnezeu și răspunsurile la întrebările fundamen­tale pe care le are”.

* pentru a citi tot articolul accesați pagina de Facebook a medicului Vlad Schlezak

Cât de simplu! Criticul literar Christian Crăciun despre volumul “Maximum de frumusețe”

„Știu, voi muri, dar câtă splendoare!” spune unul din marii poeți mistici români, Daniel Turcea. Viața noastră pământească nu este alta decât pregustare (tare îmi place cuvântul!) a acestei splendori. Dacă nu vezi dincolo, dacă nici măcar nu-ți arunci privirea lăuntrică într-acolo, la ce bun să trăiești? Și acest dincolo se vede în fiecare secundă și-n fiecare loc al vieții noastre. Dacă știi să privești. El ni se dezvăluie ca frumusețe. Asupra ei meditează Nicolae Geantă. Textul domniei sale este o lecție de vedere: încotro și cum trebuie să privim pentru a vedea frumusețea. Două sunt premizele: 1. Frumusețea nu-și are originea în lumea aceasta, lumea noastră este mărturia ei. 2. Frumusețea este nepieritoare. Avem aici note ilustrative pentru a ne învăța să vedem frumusețea, să o înțelegem și să o producem. Este un secret acesta: nu vezi frumusețea decât în măsura în care o produci în ceilalți. 

De ce s-a botezat Hristos Iisus? – de Nicolae.Geantă

Am auzit de nenumărate ori că Hristos s-a botezat ca să fie o pildă pentru noi. Nu zic că nu e adevărat. Dar sintagma adeseori e neargumentată. Un fel de crede și nu cerceta.

Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu, vreau să fac câteva remarci. Ioan Botezătorul, acest profet ciudat din pustia Enghedi, făcea un botez (prin scufundare) al pocăinței. Acest botez era oficiat de obicei pentru neamuri. Neamurile, care aderau la mozaism și deveneau prin adopție evrei, erau botezate apoi erau circumcise. Se numea botezul pocăinței. Al schimbării identității. Ioan Botezătorul practica însă botezul neamurilor și pentru evrei! Pentru că evreii care fuseseră aleși să fie o națiune de preoți pentru neamuri se depărtaseră atât de mult de Dumnezeu că nu se mai identificau de neevrei! Și Ioan a oficiat botezul pocăinței pentru că așa îi spusese Dumnezeu. (Cum de unde știu? Păi când Isus întreabă dacă botezul lui Ioan vine din Cer nimeni nu a avut curaj să-L contrazică!).

Deci Ioan oficia botezul pocăinței. De aceea când apare Domnul Isus, profetul refuză să-L boteze! Pentru că Mesia nu avea păcat! Atunci de ce a acceptat Domnul botezul?

Isus Hristos s-a botezat pentru a confirma consacrarea în lucrare ca Mare Preot. Chaffer, un teolog protestant, scrie în Systematic Theology că botezul Domnului „pare să fie un ritual de recunoaștere a faptului că El exercită trei oficii: profet, preot și rege”. Marius Cruceru, pastor baptist, afirmă cu semnul întrebării că botezul Domnului a fost de fapt intrarea Sa în slujba de Mare Preot. Biblia vorbește în Exod 29 și 40 că la investirea preoților se făcea spălarea cu apă, apoi ungerea cu untdelemn. La botezul Domnului, Ioan l-a spălat numai cu apă, iar pentru că Hristos era Mare Preot după orânduiala Lui Melhisedec, nu a putut să-L ungă cu untdelemn. Dar, Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt peste El, în chip de porumbel. Pentru Domnul Isus numai Tatăl din Ceruri putea să facă ungerea! Aaron, ca Mare Preot, era confirmat de Moise. Dar Isus a fost confirmat nu doar de Ioan ci și de Dumnezeu tatăl: „Acesta este Fiul Meu preaiubit! De El să ascultați!”

Isus Hristos s-a botezat în scop semiotic. Așa zic unii teologi. Adică a introdus un semn nou. O nouă semnificație! Așa cum a instaurat și Cina Domnului. Le-a făcut ritualuri. Biserica practică botezul ca semn al pocăinței, și Cina Domnului ca semn al botezului!

Isus Hristos s-a botezat să ne ofere un act pedagogic. Adică să ne botezăm și noi! Dar botezul creștin NU SE FACE înaintea pocăinței! Sau dacă se face NU ARE niciun efect. E ca și cum rușii au fost botezați odată cu caii. Ritual care se practică anual și în România pe la Băilești. Și prin alte locuri. Dar caii rămân tot cai! Nu devin sfinți! Nici măcar cai apocaliptici!

Isus Hristos s-a botezat la Iordan la 32 și 4 luni, spune Dragomir Stancu! Adică la maturitate. Ca să ne arate că la botez trebuie să fii conștient ce faci! Și milioane de oameni l-au urmat...

Tu ai curaj să faci botezul?

PS: Unii zic că Ioan Botezătorul a fost desprins din secate esenienilor. Dar greșesc. Ioan nu a fost esenian pentru că a avut rol profetic, esenienii au avut rol esoteric! Ioan a depășit secta de la Qumran. Esenienii s-au enclavizat, s-a retras departe de lume. Dar Ioan a făcut o slijbă în public! Esenienii au aștepatat toată viața pe Mesia. Dragomir Stancu zice că ei nu credeau în Mesia. Dar Ioan Botezătorul l-a prezentat lumii pe Mesia. Apoi s-a făcut mic ca El să crească!

Nicolae.Geantă

Andrei Pleșu - Moartea, o misiune îndeplinită

Ultimul dintre cele şapte cuvinte rostite de Isus pe cruce (şi relatat doar de Evanghelia după Ioan, la cap. 19, versetul 30) este: „Săvîrşitu-s-a!” Nu e vorba, fireşte, despre consemnarea unui obştesc sfîrşit, ci despre sentimentul Celui care moare că misiunea care I-a fost încredinţată a fost îndeplinită. Care fusese această misiune?

Să ducă Întruparea pînă la capăt, să asume, pînă la ultimul detaliu, condiţia omenească. Era nevoie ca Dumnezeu să se facă om, pentru ca omul să capete şansa îndumnezeirii. Uşor de spus! Dar cum poate Dumnezeu să se facă om? Nu să „se pre-facă“, să defileze august printre creaturile Sale, ca o metaforă vie. Ci să treacă, neprotejat, prin toată mizeria omenescului: să fie hăituit, ispitit, umilit, înspăimîntat, chinuit, părăsit şi, în cele din urmă, ucis. Sunt compatibile aceste experienţe cu anvergura lui Dumnezeu? Misiunea lui Isus Hristos este să demonstreze că da. Dar, trebuie să recunoaştem,  e o misiune imposibilă. Atît de greu de imaginat şi de îndurat, încît, la un moment dat, Iisus însuşi încearcă să o abandoneze (”Fă să treacă de la Mine paharul acesta…”).

Pe cruce, nu e scutit nici de o criză a credinţei (exprimată, cu patos, printr-un citat din Psalmi: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părărsit?”). 

Pentru ca temeritatea de a fi coborît în trup omenesc să fie consumată pînă la capăt, nu mai lipsea decît episodul ultim, episodul morţii. Abia dinaintea acestui episod, Iisus putea spune: misiunea Mea s-a încheiat! ”Săvîrşitu-s-a!” Pasul următor e al Tatălui şi al Duhului: Învierea, Înălţarea şi Apostolatul. Relele omeneşti pot, astfel, în sfîrşit, să primească promisiunea şi temeiul răscumpărării.

Articolul întreg îl puteți citi AICI

Ritualismul

Cotidianul cel de toate zilele e plin de ritualuri. De la modul în care trebuie să te îmbraci, să ți dietă sau să dai like-uri pe facebook, până la "cum să te comporți" în biserici, în preajma lui Dumnezeu. Baticul cu trei noduri sub barbă, lipsa cravatei, femeile ce stau numai într-o parte a bisericii, predica fără gesturi și mimică, fără voia de a te mișca de la amvon, sau alte 1001 de opreliști fac parte dintr-un ritual nescris dar practicat. Protestanții nu au tradiție scrisă dar au ritualuri!

Primii creștini nu aveau ritualuri. Nici ritualism. Ei nu aveau liturghie, nu spuneau că așă-i regula în biserica asta și trebuie să te conformezi. Nu s-au cuibărit într-un set de norme, chiar dacă au avut de înfruntat iudaizatori, cărturari și farisei. Pentru că erau călăuziți de Duhul. Căci unde nu-i Duh e teologie. Ritualism...

Ritualulismul e un proces prin care biserica se autoîngrădește. Ea elaborează un set de reguli, de ce poți face și ce nu, de obligații. "La noi e așa, trebuie procedat altminteri. Altfel, nu ești de-al nostru!". În aceste biserici, din nefericire oamenii se tem mai mult de rit decât de Dumnezeu. Ritulismul e păgubos nu numai că frânează lucrarea lui Dumnezeu, dar îl coboară pe Hristos de pe treapta întâi încercând să-i ia locul. Știți cine a mai făcut așa, cândva, nu?

"Ritualismul, nu este nimic mai mult decât o urmă în pământ făcută de paşii oamenilor care calcă mereu pe acelaşi loc, şi diferenţa între această urmă şi un mormânt este lungimea şi adâncimea. Vedem cum energiile Bisericii sunt cheltuite pentru a face un cadavru să respire, să supravieţuiască. Scopul principal pare să fie concentrat în a nu lăsa mişcarea să moară. Noi credem că dacă un program nu supravieţuieşte prin el însuşi, cel mai bun lucru care-l putem face este să-l lăsăm să moară", spunea Chuck Smith. Adică e sterp, nu poate naște. E eunuc! Și "eunucii nu fac copii", vorba lui Berdardiev.

Nu încercați să ridicați ritualurile peste Dumnezeu. Ritualismul e creator de false modele. Și falsele modele sunt mai periculoase decât lipsa de modele!

Dumnezeu ca șef de campanie - de Andrei Plesu

Credinţa afişată în mod ipocrit şi interesat este mult mai aproape de blasfemie decît necredinţa. Ateul pune existenţa lui Dumnezeu între paranteze. Nu aşteaptă nimic de la o instanţă pe care o socoteşte absentă şi nu se sfieşte să-şi declare public convingerile, fie că le numeşte „agnosticism”, „liberă cugetare”, „materialism dialectic” etc.

Dar cel care face din Dumnezeu un „tovarăş de drum” rentabil, un instrument al propagandei electorale, un argument (strîmb) de onorabilitate, păcătuieşte grav. Ateul poate spera sa fie mîntuit, dacă bilanţul faptelor lui bune e convingător şi dacă Judecătorul suprem îi acordă iertarea Sa (după reguli pe care nu le putem traduce în limbajul previzibil al justiţiei omeneşti). Dar manipulatorul sfruntat, cel care mimează evlavia ca să cîştige voturi, cel care gesticulează pravoslavnic de dragul succesului popular, acela „ia în deşert numele Domnului” şi îşi riscă sufletul. Dar nu vreau să mă transform eu însumi în „judecător”. 

Pînă să ajungem la teologie şi la problema mîntuirii, avem la îndemînă argumente ceva mai omeneşti pentru a amenda brusca inflamaţie mistică a unora dintre „jucătorii” noştri politici. Mai întîi e vorba de pură neruşinare. Dacă pînă de curînd n-ai dat semne de „îmbisericire”, de ritualism riguros, de contact pios cu ierarhiile cereşti şi pămînteşti, e jenant să afişezi dintr-odată mari ataşamente pentru moaşte, hramuri, şi pelerinaje. Una e să-ţi dai ochii peste cap dinaintea preşedintelui ţării, sub povara ignoranţei proprii, alta e să-ţi dai ochii peste cap pe la icoane şi pe sub straie de preoţi. 

Constat cu tristeţe şi că unii dintre ierarhii noştri consimt cu prea multă uşurinţă la transformarea evlaviei în spectacol de campanie. Dar, oricum, deplîng ideea netrebnică a unor actori politici de a-l folosi pe Dumnezeu ca purtător de steag în penibile confruntări lumeşti şi de a dezonora credinţa, folosind-o ca simplă materie primă  a unei coreografii de iarmaroc. Ideea de a folosi ca armă de partid problematica delicată a Revelaţiei, a tensiunilor inter-confesionale, a emotivităţii primare, pentru care Iisus e „oltean de-al nostru”, dovedeşte o insuficienţă sufletească, o neglijenţă spirituală, o grosolănie strategică, demne de aruncat la coş, printre atîtea alte rebuturi şi mîrşăvii ale vieţii noastre publice.

intregul articol poate fi citit AICI

Divertismentul în Biserică - o erezie evanghelică - de A.W. Tozer

 http://awtozero.wordpress.com/2010/02/23/divertismentul-in-biserica-o-erezie-evanghelica/

Inchinarea nu este distractie. “Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”. pag. 89

În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală. Vrem ca El să vină îmbrăcat în vestimentaţie actoricească, cu barbă şi baston. Vrem să joace un rol după propriile noastre idei. Unii dintre noi chiar pretind ca El să aranjeze şi un decor pitoresc şi jocuri de artificii!

Sunt apoi unii în aceste zile care depind de camioane întregi de accesorii care să le susţină mersul religios, iar eu sunt tentat să întreb: Ce vor face ei când nu vor mai beneficia de ajutorul ornamentelor inutile şi a diverselor accesorii? Camionul nu poate merge oriunde se duc ei…

O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.

Căsătoria în Biserica primară

Pentru părinţii Bisericii căsătoria avea două scopuri fundamentale: procreerea şi sprijinul duhovnicesc reciproc.

În teologia părinţilor Bisericii procreerea şi creşterea copiilor erau raţiunea principală de la temelia căsătoriei. Era în contrast cu practicile păgâne susţinute pe filozofia lui Seneca: "copiii cu handicapuri trebuie ucişi". Dacă nu doreau copii, creştinii se abţineau de la relaţiile sexuale. Despre contracepţie nici măcar nu se gândea, dar să se practice atunci...

Despre căsătoria ca "sprijin duhovnicesc" Tertulian scrie: "Ce unire! Doi credincioşi care au aceeaşi nădejde, aceleaşi principii, aceeaşi slujire! Ei sunt frate şi soră, împreună lucrători, un singur trup şi un singur duh. Merg împreună la Biserică, la Cina Domnului. Trec împreună prin necazuri, prigoane şi treziri spirituale. Niciunul nu ascunde nimic celuilalt, niciunul nu-l dispreţuieşte pe celălalt, niciunul nu este o povară pentru celălat". Tertulian prezintă şi problemele care apar într-o căsătorie mixtă, creştin-necreştin: "Cum poate o creştină să slujească la doi stăpâni, Domnul ei (Hristos) şi soţul ei, care este dintre păgâni. Dacă ea vrea să postească, el în ziua aceea alege o cină festivă. Dacă ea vrea să ajute bolnavii, el are treabă în gospodărie. Dacă ea vrea să meargă la adunare, el îi dă întâlnire la baia publică... Soţia va trebui să ia cina cu soţul prin hanuri, poate prin crâşme chiar, iar uneori va fi nevoită să-i slujească, lui, celui neîndreptăţit - însuşi omul care-l va judeca mai târziu".

Din nefericire nu toţi părinţii Bisericii aveau o perspectivă biblică asupra căsătoriei. De pildă, recăsătorirea după decesul unuia dintre soţi era privită ca " o formă respectabilă de adulter".  Taţian considera căsătoria  "o pângărire" sau chiar "curvie". În timp ce unii creştini erau de acord cu Pavel în privinţa celibatului (e un dar de la Dumnezeu), ereticul Marcion credea că celibatul e superior căsătoriei. Tertulian chiar, în ultimii ani de viaţă a schimbat tactica, spunând că o căsătorie este "o urâciune plină de pofte", "soţii sunt o adevărată piedică în calea războiului spiritual", "ca şi Hristos, fiecare creştin ar trebui să rămână necăsătorit". Ieronim spunea că "celibatul e o legătură de aur, iar căsătoria una de lut". "Când Scriptura spune că a adus roadă 30 se referă la căsătorie, 60 se referă la văduvie şi 100 la feciorie. Căsătoria umple pământul, pe când fecioria umple cerul", mai credea acesta.

Perspectivele biblice ale căsătoriei au rămas în picioare până astăzi. Suntem obligaţi să le ducem mai departe!

Despre manipulare - de Gabriel Florut

1. Când mulţimea este manipulatã, slava predicatorului este în joc şi nu slava Domnului. Predicatorul care manipuleazã îşi poate propune sã facã aceasta ori de câte ori merge la amvon. De aici rezultã cã puterea lui vine din tehnicile învãþate la ocoalã sau din cãrţi. De cealaltã parte, când Duhul Sfânt cerceteazã congregaţia, puterea lui Dumnezeu vine peste predicator din afara lui (de cele mai multe ori atunci când se aşteaptã cel mai puţin), pentru ca omul sã nu-oi atribuie lui gloria, ci sã Îi dea slavã numai lui Dumnezeu. El nu este un actor, ci un administrator al tainelor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 4:1)

După cum e Biserica, aşa e şi societatea! - Leonard Ravenhill

de Leonard Ravenhill

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi". La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia im­perioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi înflăcărate de focul sfânt.

Unde sunt predicile acelea înflăcărate - L. Ravenhill

Au trecut secole de când reformatorul elveţian Oecolampadius a forjat expresia: „Cu cât mai mult ar in­fluenţa lucrarea doar o mână de oameni buni şi zeloşi, decât o mulţime de oameni căldicei!" Trecerea vremii n-a tocit tăişul acestei fraze. Da, avem nevoie de mai mulţi predicatori care să fie „oameni buni şi zeloşi." Isaia a fost unul din aceştia, cu „vaiul" mărturiei lui: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mij­locul unui popor tot cu buze necurate!" Apostolul Pavel a fost un altul, şi el cu un „vai": „Vai de mine dacă nu ves­tesc Evanghelia!" Dar mi se pare că, punându-i pe aceştia doi la o parte, nimeni n-a simţit măsura covârşitoare a misiunii noastre şi n-a exprimat-o atât de clar ca şi Richard Baxter din Kidderminster, în Anglia. Ascultaţi cuvintele lui ca răspuns unuia care-i cerea socoteală de lucrarea sa: „Dacă ţi-aş dori ceva rău, ţi-aş da clipele mele de odihnă în locul orelor tale de lucru. Am motive să mă consider cel din urmă dintre sfinţi, dar mi-e teamă să spun că până şi munca cea mai grea a muncitorilor e o plăcere pentru trup pe lângă munca mea, deşi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. Munca lor le păstrează sănătatea; a mea o consumă. Munca lor e mereu mai uşoară; a mea e într-o continuă durere. Ei au ore şi zile de vacanţă; eu abia dacă am timp să mănânc. Nimeni nu-şi bate joc de ei pentru munca lor; eu, cu cât lucrez mai mult, sunt mai urât şi am mai multe necazuri".

Atitudinea aceasta în mărturie are ceva din dorul după câştigarea de suflete a bisericii din primul veac. Acesta e Bax­ter care căuta să predice „ca un om înaintea morţii predicând altor oameni înainte de moarte." O generaţie de predicatori de calibrul acesta ar salva această generaţie de păcătoşi de la gura înfometată şi deschisă a iadului.

S-ar putea să avem azi un număr record a celor ce frec­ventează bisericile, cu un număr record a celor lipsiţi de ev­lavie. S-ar putea de asemenea ca vina să fi fost liberalismul teologic din trecut. Ţapi ispăşitori găsim în televiziune; şi mulţi predicatori arunca anatema asupra televizorului. Dar, oricât ar avea aceştia dreptate, pot să întreb şi eu ceva? Nu cumva avem de spus şi noi ceva asupra noastră, în vorba veche: „Vina cea mare, alesule Brutus, e chiar în noi!"?

Îmi ascut bisturiul pentru o operaţie mai adâncă în car­nea celor de la amvoane: Cum de s-a stins înflăcărarea din predici? Unde e zelul înfocat din vestirea Evangheliei? E o artă moartă? Ne-am resemnat cu predici „bufet-expres" (pipărate cu glume), spuse în grabă, croite după gustul clienţilor? De ce nu mai îndrăznim să aducem „puterile veacului viitor" la fiecare din adunările noastre? Priviţi la Pavel. Cu o ungere din plin a Duhului Sfânt asupra sa, a ieşit să răstoarne Asia Mică, devastându-i pieţele, răscolindu-i sinagogile, asaltându-i palatele. A ieşit năvalnic cu strigătul Evangheliei în inimă şi pe buze. Lenin ar fi spus: „Faptele sunt lucruri încăpăţânate, obsedează!" Uitaţi-vă la faptele lui Pavel; vă veţi da seama că nu vă mai lasă liniştiţi. Sunt un rechizitoriu faţă de compromisurile la care se pretează creştinismul de azi. Pavel n-a mers doar să predice în oraşe, s-a dus să scuture oraşele. Şi a mai avut timp să umble şi să bată pe la uşile oamenilor, şi să se roage pentru salvarea celor de pe străzi.

Artiştii de estradă de ieri sunt azi evanghelişti de estra­dă în biserici. Un predicator vestit a refuzat chemarea să predice într-o biserică fiindcă i-au oferit doar cinci sute de dolari. Nu-i de mirare că cineva a spus despre aceşti oameni că sunt gata să plângă după sufletele altora... dacă preţul e bun. Vor plânge ca Iuda, dar prea târziu! Nu cumva slăbiciu­nea din popor e din cauza fărădelegilor de la amvoane?

Sunt tot mai convins că lacrimile sunt parte integrantă din predicarea pentru trezire. Fraţi predicatori, acum e tim­pul să roşim de ruşine fiindcă nu ne-a fost ruşine, să plângem fiindcă n-am avut destule lacrimi, să ne umilim pentru că n-am avut spiritul smerit de slujitori, să suspinăm fiindcă n-am avut poveri suficient de grele, e timpul să ne mâniem împotriva noastră, fiindcă nu ne-am mâniat când am văzut monopolul diavolului asupra lumii în acest timp din urmă, e timpul să ne mustram şi să ne pedepsim pe noi înşine pentru faptul că lumea din jur poate trăi fără să-i pese de noi şi fără să încerce să ne pedepsească.

Rusaliile au însemnat chin; noi trăim în comfort. Rusa­liile au însemnat poveri; nouă ne place uşurinţa. Rusaliile au însemnat închisoare; noi am face orice numai să n-ajungem acolo pentru Domnul. Probabil Rusaliile retrăite ar însemna pentru mulţi închisoare! Am spus Rusalii, nu Pentecostalism, deşi nu vreau să arunc cu pietre.

Închipuiţi-vă că în duminica viitoare ar avea loc iarăşi Rusaliile. Suntem dotaţi ca Petru, de sus, şi la vorba noastră Anania să cadă mort iar soţia lui să înlemnească lângă el! Rezistăm azi la aşa ceva? Sau luaţi-l pe Pavel: spune un cuvânt, şi Elima orbeşte. Azi predicatorul ar fi dat în judecată pentru aşa ceva. Până şi prosternarea la pământ, un fenomen care a însoţit trezirile spirituale de-a lungul istoriei, ne-ar aduce un „nume urât" azi. Ar fi prea mult pentru inima noastră plăpândă.

Pledez, ca şi la începutul acestui articol, pentru predici majestice. Diavolul vrea să punem accent pe lucrurile minore. Mulţi dintre noi vânăm şoareci, în timp ce leii sfârtecă ţara! Ce s-a întâmplat cu Pavel în Arabia, n-am putut încă să aflu. Nimeni nu ştie. A avut el acolo viziunea minunată a cerului şi a pământului nou şi a văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie? Nu ştiu. Dar ştiu un lucru: Pavel a schimbat Asia, i-a îmbolnăvit de icter pe evrei, i-a iritat la nebunie pe romani, pe învăţaţi i-a învăţat şi pe temniceri i-a potolit. Acest om, Pavel, şi încă unul, Sila, au dinamitat ziduri de închisoare... prin rugăciune, şi nu le-a păsat de pier­derile avute de stat din cauza predicării Evamgheliei.

Pavel, robul lui Cristos, Pavel, robul iubirii, şi-a dat seama că fusese cel mai îndărătnic suflet cu care a avut Dum­nezeu de-a face, şi s-a pus să scuture cu îndărătnicie ţinuturi întregi pentru Dumnezeu. Da, Pavel a coborât în vremea lui „puterile veacului viitor”, a blocat avansul Satanei, şi ne-a întrecut pe toţi în suferinţă, în iubire în rugăciune. Fraţilor, pe genunchi din nou, ca să redescoperim evlavia şi puterea apostolică. Să dispară de la noi predicile leşinate! 

Credincioşii necredincioşi -de Leonard Ravenhill

Într-una din zile un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.

Faptul acesta bate mereu la uşa gândirii mele în ul­timele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!

Mai tânjim noi azi după bogăţii spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că traver­sează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică: câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale voastre... şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu." Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia noastră, a credincioşilor.

Rareori avem ore de rugăciune fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!" (în legătură cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lem­nul în aur. Dar apa a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea"; şi cred că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face minunea, va schimba masa aceasta în aur!", problema e rezolvată.

Cu toţii ştim că „cea mai mare dintre ele" (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa. Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna viitoare." Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre"; dar, realmente, credem noi asta?

Fără a-i micşora valoarea, capitolul 11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor (fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii, care „prin credinţă" au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici per­sonalitatea, ci credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa. Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu. Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.

Lumea ştiinţei a depăşit bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor? Îndoiala slăbeşte, distruge credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică." Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE (iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede."

Am auzit adeseori pe unii spunând (când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu con­tează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti." Nu ştiu exact cât de reală e expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva; pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi spunea: „Am de toate!" Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui."

În mare parte, obstacolul pe care îl întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dum­nezeu în faţa celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi „eul personal ." Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege „EU" a fost detronat şi - chiar mai mult - răstignit pe cruce! (Galateni 2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dum­nezeu, contează oare cui îi place de noi? Şi, dacă lui Dum­nezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Dom­nul e cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai ajuns" la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru mine.

Există un fel de credinţă firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală. La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!" Să adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.

Făgăduinţa Lui rămâne valabilă: „Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!

Cunoscut în iad - de Leonard Ravenhill

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apos­tolul Pavel, sunt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat şi proslăvit.

Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi?" (Faptele Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul - a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!" Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiindu-i pe savanţi.
Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt încredinţat!"; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dum­nezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl aver­tiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate planurile diavolului au fost anulate.Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară.

Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? - Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu".

Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti."

Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul aces­ta a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau com­plet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!" Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce diferenţă!

Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!" N-a avut preocupări lătural­nice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii per­sonale, deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drep­turi", deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort", aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu"?

Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El." O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare ran­gurile pe care şi le dau oamenii unii altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt pierduţi în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor.

Chiar acum oamenii sunt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în iadul veşnic. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!" (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura şi sabia pentru luptă!"

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul aces­ta, el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară in­terminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, lim­bajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu"?

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos!" (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea" pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!" (Filipeni 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Dom­nului, sfinţit în întregime, cu totul în Hristos.

Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Eu nu mă mai mir!                     

* articol apărut în volumul "De ce întârzie trezirea" (1972)

PS: Voi continua să postez câteva articole ale pastorului Leonard Ravenhill despre "Trezirea Spirituală". E un eveniment pe care îl aşteaptă toată Biserica. Dar şi Hristos. Mai ales acum la evanghelizările de început de an...

Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? - de Leonard Ravenhill

La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?" noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!" Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar vai, noi nu suntem oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire. 

Din obscuritate, Ilie a apărut dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului, a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de al­tare sângeroase.