Credinţa afişată în mod ipocrit şi interesat este mult mai
aproape de blasfemie decît necredinţa. Ateul pune existenţa lui Dumnezeu între
paranteze. Nu aşteaptă nimic de la o instanţă pe care o socoteşte absentă şi nu
se sfieşte să-şi declare public convingerile, fie că le numeşte „agnosticism”,
„liberă cugetare”, „materialism dialectic” etc.
Dar
cel care face din Dumnezeu un „tovarăş de drum” rentabil, un instrument al
propagandei electorale, un argument (strîmb) de onorabilitate, păcătuieşte
grav. Ateul poate spera sa fie mîntuit, dacă bilanţul faptelor lui bune e
convingător şi dacă Judecătorul suprem îi acordă iertarea Sa (după reguli pe
care nu le putem traduce în limbajul previzibil al justiţiei omeneşti). Dar
manipulatorul sfruntat, cel care mimează evlavia ca să cîştige voturi, cel care
gesticulează pravoslavnic de dragul succesului popular, acela „ia în deşert
numele Domnului” şi îşi riscă sufletul. Dar nu vreau să mă transform eu însumi
în „judecător”.
Pînă să ajungem la teologie şi la problema mîntuirii, avem la
îndemînă argumente ceva mai omeneşti pentru a amenda brusca inflamaţie mistică
a unora dintre „jucătorii” noştri politici. Mai întîi e vorba de pură
neruşinare. Dacă pînă de curînd n-ai dat semne de „îmbisericire”, de ritualism
riguros, de contact pios cu ierarhiile cereşti şi pămînteşti, e jenant să
afişezi dintr-odată mari ataşamente pentru moaşte, hramuri, şi pelerinaje. Una
e să-ţi dai ochii peste cap dinaintea preşedintelui ţării, sub povara
ignoranţei proprii, alta e să-ţi dai ochii peste cap pe la icoane şi pe sub
straie de preoţi.
Constat cu tristeţe şi că unii dintre ierarhii noştri consimt cu
prea multă uşurinţă la transformarea evlaviei în spectacol de campanie. Dar,
oricum, deplîng ideea netrebnică a unor actori politici de a-l folosi pe
Dumnezeu ca purtător de steag în penibile confruntări lumeşti şi de a dezonora
credinţa, folosind-o ca simplă materie primă
a unei coreografii de iarmaroc. Ideea de a folosi ca armă de partid
problematica delicată a Revelaţiei, a tensiunilor inter-confesionale, a
emotivităţii primare, pentru care Iisus e „oltean de-al nostru”, dovedeşte o
insuficienţă sufletească, o neglijenţă spirituală, o grosolănie strategică,
demne de aruncat la coş, printre atîtea alte rebuturi şi mîrşăvii ale vieţii
noastre publice.
intregul articol poate fi citit AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu