După cum e Biserica, aşa e şi societatea! - Leonard Ravenhill

de Leonard Ravenhill

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi". La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia im­perioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi înflăcărate de focul sfânt.

Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi; oameni de foc care să aprindă şi să provoace la lumină pe credincioşii care doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?" (Marcu 8:36).

În ceasul acesta din urmă atitudinea de „nani-nani-puişor" a multor predicatori ambulanţi e o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!" (Ioel 2:15,17).

Până şi piscurile Alpilor par calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, şi fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.

Dacă Duhul lipseşte, biroul de studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar comfortul şi com­oditatea trebuiesc schimbate în jar misionar.

E o nevoie disperată azi de oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năpraznic al nelegiuirii veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală; aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.

Nefiind în stare să deosebim ce e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe). Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni, aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sunt preţul pe care-l plătim pentru progresul de azi.

După cum e Biserica, aşa e şi societatea.

Dacă străjerul doarme, duşmanul cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe săptămână pentru pregătirea predicilor, şi apoi o altă zi care să-l pregătească pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa, căci amândouă vin de la Dum­nezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni inspiraţi vor fi în stare să inspire.

Avem nevoie de oameni ca Iosua care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă în experienţa noastră, lumea şi Satana), dar ne-am împotmolit la Cadeş-Barnea. Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas per­manent, o ţintă. Ceea ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.

„În necredinţă şi neascultare / Omul rătăcind, orbeşte, / Şi a Domnului lucrare / În zadar o mai priveşte!"

Nu cumva şi noi am scăpat de sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui Dumnezeu?

Gândiţi-vă bine! Patruzeci de ani acest popor ales n-a mai văzut minuni şi n-a mai avut rugăciuni ascultate; nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza necredinţei. „Uriaşii Canaanului sunt prea mari pentru noi!" strigau ei (Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!" Când, de fapt, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!" (2 Împăraţi 6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia 59:1)? Îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor, dar nu ca Dumnezeu al prezentului?

Predica lui Petru la Rusalii a fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viaţă: „Aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel!" (Faptele Apostolilor 2:16). Şi scriitorul inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a Domnului" avea un nou tăiş care a străpuns inima as­cultătorilor.

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângăiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângăiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângăie pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa.

În faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea şi focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul. Dar mare e şi premiul!

Se spune că în America Patrick Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l, aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa Congresului din Virginia, la 23 martie 1775: „Este viaţa atât de dragă şi pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor şi robiei? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!" Ai fi putut oare Cato sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi azi în viaţă?

Lanţurile fricii şi ale sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sunt basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!

Cred că e timpul să ne trezim. Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel: „E oare lungimea vieţii aşa de dragă şi e oare comfortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!"

din volumul "De ce întârzie trezirea"