Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând
victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă,
poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să
înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă.
Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele
mor.
Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi
descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru
că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta…
Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne
descurajăm singuri.
Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că
poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul
căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi.
Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a
celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. Descurajăm din
invidie şi din ipocrizie. Descurajăm pentru că n-avem altceva mai bun de făcut…
Ne lăsăm descurajaţi pentru că pierdem din ochi ţina. Pentru
că o mică turbulenţă ne poate distrage atenţia; un mic eşec ne poate face să
aruncăm arma în colb şi să ne dăm bătuţi. Aşa uşor! Mult prea uşor…
Renunţăm pentru că nu avem încredere în noi şi ne
subestimăm. Înăuntrul fiecăruia există o forţă creatoare mai mare decât bănuim.
Problema e că mulţi trecem prin viaţă fără să fi descoperit măcar o părticică
din ea. Altfel spus, trăim degeaba…
Abandonăm lupta pentru că avem prea multă încredere în
ceilalţi şi ne lăsăm influenţaţi de vorbele lor. Uităm prea des că fericirea
noastră nu trebuie să depindă decât de voinţa propriei persoane.
Alegem descurajarea pentru că ne e frică să pierdem. Ne e
frică să ne facem iar de râs, să ni se calce mândria şi orgoliul în picioare.
Să ne stricăm reputaţia.
E adevărat, mediocrii nu îşi strică imaginea, dar nici nu
ajung eroi vreodată…
Să te laşi descurajat e ca şi cum ai merge de bună voie
acolo unde ştii că sunt nisipuri mişcătoare. Pentru că ea, descurajarea, nu te
ţine doar pe loc, ci te trage în jos. Atât de mult încât într-o zi o să te
înghită pământul fără să laşi nimic în urmă. Asta-i cea mai mare înfrângere: să
te laşi descurajat...
Este trist că petrecem mai mult timp pentru a felicita
oamenii care au reuşit decât pentru a încuraja pe cei care nu au reuşit.
Îndopăm sănătoşii cu pastile în loc să le dăm celor bolnavi.
Trebuie să acceptăm eşecul, dar nu ca pe un capăt de drum,
ci ca pe antrenamentul ce ne pregăteşte pentru victoria de mâine.
Descurajarea şi eşecul sunt două din cele mai importante
trepte spre succes, spunea Dale Carnegie.
Indiferent de unde porneşti, nu te lăsa descurajat! Toţi
oamenii au ajuns unde sunt, pentru că mai întâi de toate au pornit de undeva.
Nu descuraja pe nimeni, indiferent de cât de încet
înaintează! Fără să realizezi că vorbele tale atârnă greu în ochii cuiva, poţi
priva întreaga oamenire de binecuvântările ce puteau fi primite prin el…
Luptă şi mergi înainte! Demonstrează celorlalţi că tu poţi
face posibil ceea ce pentru ei era imposibil şi de imaginat.
Încurajează oamenii să îşi urmeze visul! Să îşi găsească un
scop în viaţă. Să ajugă sus. Poate mâine vei uita că ai spus o vorbă bună unui
om singur şi descurajat, dar îţi garantez că el nu va uita niciodată.
Descurajarea e arma Diavolului. Ea naşte oameni mediocrii,
cu ochii lipiţi de asfalt, cu inima ruptă de cer. Naşte îngeri cu aripile tăiate.
Uneori ne e greu să acceptăm rolul distribuitorului de speranţă, pentru că mai
degrabă avem nevoie să fim încurajaţi decât să încurajăm. Dar dacă n-o facem
noi, atunci cine o va face?
Vă provoc la ceva… Ce ar fi… să nu ne mai tăiem aripile unii
altora?!
citeşte şi blogul Seforei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu