Fundaţia CIREŞARII

sâmbătă, 2 februarie 2013

Ca să auzi cuvintele iubirii - de Paolo Coelho

Ca sa auzi cuvintele iubirii, trebuie sa ii permiti sa se apropie. Cu toate acestea cand nu se apropie ne temem de ce are sa ne spuna, pentru ca iubirea e gratuita si nu e guvernata de vointa noastra sau de ceea ce facem. 

Toti cei ce iubesc stiu acest lucru,  dar refuza sa-l accepte. Ei cred ca dragostea se seduce prin putere, iubire, frumusete, bogatie lacrimi  si zambete. Cu toate acestea dragostea adevarata nu seduce si nu poate fi sedusa.

Dragostea transforma, iubirea vindeca. Dar uneori are capcane mortale si sfaeseste prin a distruge persoana care a decis sa se predea in intregime.

Cum poate forta care misca lumea si tine stelele la locul lor sa fie atat de creativa si totodata atat de devastatoare?

Iubirea este un act de credinta, nu un schimb.

Contradictiile fac dragostea sa creasca. Conflictele sunt ceea ce permit dragostei sa fie de partea noastra.

31 ianuarie 2013,   http://paulocoelhoblog.com/

3 comentarii:

  1. Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,
    ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
    Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă
    Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul, nicăieri...
    Am căutat iubirea ca patrie voioasă,
    ca pe-un pământ edenic, de pace troienit,
    să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!!”
    Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
    Am căutat iubirea ca pe un cer al firii
    Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
    să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
    Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
    Am căutat zadarnic... Dar, într-o primăvară,
    am întâlnit în cale, deodată, un drumeţ...
    Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
    o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
    Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
    lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald;
    Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
    vedeai, pe piatra rece,sclipiri de sânge cald.
    Şi, totuşi, în privire avea un cer de taină,
    cum n-am văzut în lume, în ochii nimănui!
    Şi-am vrut să-i smulg povara,dar am căzut cu spaimă,
    căci mult prea grea-o,Doamne!- era povara Lui !
    M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă,
    să aflu ce comoară în sarcină a strâns...
    Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
    când am privit prin zdrenţe, cutremurat de plâns...
    Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
    un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri,
    Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
    vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi !
    -Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
    povară de osândă, sub care-atât Te-apleci?,
    am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
    -Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
    -Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
    dar tu pe cine cauţi, înnourat şi crunt?
    -Eu… am şoptit în silă, eu… căutam Iubirea…
    -Iubirea? … fu răspunsul străinului, EU SUNT !…"
    Maya

    RăspundețiȘtergere
  2. Da! Ioanid. Dumnezeu sa va binecuvanteze! Hristos sa fie slavit!

    RăspundețiȘtergere