Păcatul defăimării - de Luigi Mițoi

Capacitatea de a vorbi este darul lui Dumnezeu pentru om, însă omul, devenind firesc prin căderea în păcat, a părăsit direcţia vorbirii constructive, obişnuindu-se cu vorbirea demolatoare, distructivă. Păcatul defăimării  distruge trei persoane deodată: pe cel care vorbeşte de rău; pe cel care-l ascultă; pe cel pe care-l vorbeşte de rău. Obiceiul defăimătorului este să vorbească de rău o persoană care nu este prezentă, timp în care-i adresează zâmbete şi cuvinte frumoase când este de faţă.

În mod normal, prima şi singura persoană care ar trebui să audă reproşul, nemulţumirea, vestea... este cel în cauză. Acest păcat rupe relaţii de prietenie, distruge familii, divizează biserici, dezmembrează societăţi. Mulţi “credincioşi”, pe fondul unui duh de critică, judecată şi invidie, devin experţi în observarea şi exagerarea comportamentului unor persoane. Aceste impresii otrăvite sunt împărtăşite intenţionat cu alte persoane care, ca şi ei, sunt dominate de acest păcat şi, ascunşi sub ideea dreptăţii, denigrează, demolează şi distrug persoane, familii, biserici.

Cum mai poate cineva să respecte sau să aibă părtăşie cu persoana despre care a auzit o mulţime de defăimări? Cine are timp şi interes să verifice cât şi dacă este sau nu adevărat?
     
În ce condiţii cineva se face vinovat de păcatul defăimării?       
1. Atunci când vorbeşte despre păcatele presupuse ale cuiva, fără să verifice dacă este sau nu adevărat. Spre exemplu, cineva suspectează pe altcineva de anumite păcate şi răspândeşte aceste simple bănuieli, pe care ceilalţi oameni le iau ca fiind fapte reale.
   
  2. Atunci când vorbeşte despre păcatele reale şi dovedite ale cuiva, fără a aplica metoda biblică de la Matei 18 (adică să-i spună în primul rând persoanei în cauză, cu scopul ca aceasta să se pocăiască). Cât de vinovat este omul care ponegreşte pe cineva cu păcate pe care Dumnezeu deja le-a iertat şi el nu ştie, pentru că discută cu orice altcineva, numai cu persoana în cauză nu.
3. Atunci când vorbeşte despre păcate presupuse sau reale ale cuiva în absenţa lui, luându-i în mod intenţionat şi nedrept dreptul de a se apăra.
  
4. Atunci când este călăuzit de un duh de invidie şi minciună. Fariseii Îl pândeau pe Domnul Isus ca să-L poată discredita în faţa poporului, pentru că erau invidioşi pe popularitatea Lui. Ei abia aşteptau să audă sau să vadă ceva rău despre El pentru că Îl urau şi defăimarea era instrumentul urii lor.
5. Atunci când, în mod copilăresc, răspândeşti bârfele altora. Biblia spune: “Cine răspândeşte bârfeli este un nebun” (Prov. 10:18).
   
 6. Atunci când, în mod perfid, interoghează pe alţii, încercând să smulgă veşti pe care să le exagereze cu scopul să denigreze. Acestea sunt tehnici de contraspionaj, nu comportament de copil al lui Dumnezeu.      Păcatul defăimării Îl loveşte pe Dumnezeu şi, în egală măsură, pe cel defăimat. De aceea, pocăinţa trebuie manifestată în primul rând faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de persoana defăimată. Zacheu s-a pocăit faţă de Domnul, dar şi-a reparat şi relaţiile cu cei pe care-i nedreptăţise.

Intenţia lui Dumnezeu este să abordăm, nu să acoperim stările reale de păcat, dar întotdeauna aceasta se face cu milă, frică şi cutremur, nu determinaţi de ură şi invidie, se face judecând problema, nu persoana, păcatul, nu păcătosul. 2007 este anul Roadei Duhului Sfânt pentru fiecare, nu al firii pământeşti.

http://bethanynewsite.com/index.php?option=com_content&view=article&id=364&Itemid=408