Prețul confortului

Inventio

Trăim într-o lume  in care toți aleargă dupa confort. Toți vor canapele de plus, jeep-uri la scara si conturi cu multe zerouri. Societatea vrea sa câștige mult, dar cu eforturi minime. Elevii vor sa scrie cinci rânduri, sa învețe doua si sa obțină medii de 10! Unii visează vacante prelungite, alții "vor sa moara in fata plasmelor, in fotoliu, cu pisica in brate", vorba fratelui Florin Ianovici. Ce ideal de doi bani!

Confortul e comoditate! Contrariul confortului e efortul. Transpiratia. Naduseala. Bratele obosite. Dar si somnul fără diazepam. Si pâinea dulce, deși puțina.

Confortul insa tinde spre lenevie, spre amorteala. Nu cred ca ați văzut vreodată vreo furnica tolanita la soare. Dar greieri? N-am văzut niciodata un campion care sa nu facă efort. Antrenamente. Strangere din dintâi, înfrânare. Tras de fiare. De vasle. De chitara. De volan. Nopți întregi cu pixul in mana, cu cartea, cu partiturile, cu pianul. N-am văzut nici un sportiv de performanța tolanit in sezlong in timp ce adversarul e in sala de exercitii. Nici fotomodele infundandu-se de tort. Dar nici elevi olimpici dormind in banca, la tabla!

Dispozitio
Aş dori să punctez câteva consecinţe ale confortului, valabile în special pentru biserici. (dacă aveţi şi alte idei, vă rog să scrieţi la comentarii).

1. Superficialitatea
Lucrul de măntuială, spun românii. Făcut cu neglijenţă. Cârpăceală. Nedus la capat.
Dezinteres. Nepasare. Filosofia lui las' ca merge aşa.
Ştiţi de ce nu se predică bine, nu se cântă bine, nu ne rugăm mult? Fiindcă ne pregătim superficial. Vrem să nu ieşim din confort. Din zona gri, cum spune Florin Ianovici.

2. Plictiseala

Nu cred ca ați văzut vreun plugar arand plictisit. Pe cineva care sapa santuri cascand. Pe cineva care taie lemne la gater motaind. O bucatareasa adormind cu lingura-n mana? Dar gardieni? Cei ce stau cu telecomanda in mana? Pensionari ce se-ntind pe canalele in piețe? Turiştii întinşi pe şezlonguri la soare?

Cred că în România bisericile sunt plictisite din cauza confortului. Nu ne prigoneşte nimeni, nu ne deranjează nimeni.

3. Sterilitatea

Eunucii nu nasc, dar ei au fost născuţi.

Confortul nu naşte valori, nu îmbogăţeşte.

Suntem stereotipi atunci când devenim narcisişti. Egoişti.

Ne place confortul deoarece e vorba de noi.

Consecinţele confortului nasc o golăneală morală!

Concluzio

Hristos a spus că dacă avem ce mânca, ce bea şi ce îmbrăca e suficient. Astea sunt necesităţi. Celelalte, tableta, Iphone-ul, blue-jeans-ii, adidaşii sau grătarul de piept de pui, sunt confort!

Strigaţi şi dvs ca psalmistul: "Doamne, nu vreau bogăţie ca să mă îngâmf, nici sărăcie ca să fiu mânat să fur"!

Nu vă doresc să trăiţi ca Lazăr, în grămada de gunoi, dar nici la bogatul îmbrăcat în in şi porfiră. Confortul se decontează foarte scump.

Hristos n-a avut unde să-şi pună capul. Iar cămaşa lui a fost simplă: dintr-o singură bucată. Viaţa Sa n-a cunoscut o clipă de confort.

Iubirea protejează-ilustratie

Pasagerii din autobus priveau compătimitori la tânăra femeie cu baston alb ce urcase cu grijă treptele de la usa din fată. Era frumoasă. A plătit soferului si, pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul ce i-a fost indicat de acesta. S-a asezat pe scaun, si-a pus poseta pe genunchi, sprijinindu-si bastonul de picioare.

Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise în urmă cu un an. O greseală medicală o azvârlise brusc si pe neasteptate într-o lume a întunericului, a nemultumirii, a frustrării si a autocompătimirii. Cândva o femeie extrem de independentă, Susan se simtea acum condamnată, considerându-se o povară, o fiintă neputincioasă si neajutorată pentru toti din jurul ei.

"Cum de mi s-a putut întâmpla asa ceva?" se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune si supărare. Însă oricât a plâns, oricât s-a frământat, oricâte întrebări si-a pus si oricât s-a rugat, tot a trebuit să accepte adevărul necrutător că nu v-a mai vedea niciodată lumina zilei. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exercitiu frustrant si extrem de istovitor. Si nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, sotul ei.

Mark era ofiter de aviatie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îsi văzuse sotia prăbusindu-se în disperare când si-a pierdut vederea si era hotărât să o ajute să dobândească puterea si încrederea ce-i puteau reda independenta. Desi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă fată chiar si celor mai impresionante situatii, el stia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte si pe care trebuia să o câstige.

În cele din urmă, Susan s-a simtit pregătită să se reîntoarcă la slujba ei, dar cum să ajungă la vechiul loc de muncă? Înainte lua autobusul, dar acum se simtea terorizată la gândul de a iesi singură în oras. Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineată cu masina, desi lucrau în părti diametral opuse ale orasului. La început, aceasta a linistit-o pe Susan, împlinind în acelasi timp nevoia lui Mark de a-si proteja sotia lipsită de vedere, care se simtea cumplit de nesigură când se punea problema să îndeplinească chiar si cea mai mică sarcină.

Însă foarte curând, Mark si-a dat seama că nu vor putea continua asa pe termen lung - era prea obositor, si mult prea costisitor. A fost nevoit să recunoască faptul că Susan va trebui să meargă din nou cu autobusul. Dar până si numai gândul de a-i împărtăsi aceasta sotiei lui îi îngheta inima. Era încă atât de fragilă, de plină de amărăciune. Cum va reactiona? Exact după cum prevăzuse Mark, Susan a fost îngrozită la ideea de a merge din nou cu autobusul. "Sunt oarbă, Mark! - a exclamat ea cu durere în glas. De unde să stiu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona." I se frângea inima să o audă asa, dar stia ce trebuie să facă. I-a promis lui Susan că în fiecare zi, atât la plecare, cât si la înapoiere, o va însoti pe autobus, si aceasta atât cât va fi nevoie, până ce se va simti sigură pe ea.

Timp de două săptămâni, zi de zi, Mark - îmbrăcat în uniformă militară - a însotit-o pe Susan la serviciu si înapoi. A învătat-o cum să se bazeze pe celelalte simturi ale ei, mai ales pe auz, pentru a determina unde se află, si cum să se adapteze la noua ei situatie. A ajutat-o să se împrietenească cu soferii, care o puteau urmări la urcare si la coborâre si care îi puteau rezerva câte un loc în autobus. O făcea să râdă, chiar si în acele zile mai putin bune, când se împiedica la coborârea din autobus sau când scăpa poseta pe jos. În fiecare dimineată mergeau împreună, iar Mark lua apoi taxiul până la locul lui de muncă. Cu toate că această practică era mai costisitoare si mai epuizantă decât cea anterioară, Mark stia că era doar o problemă de timp până ce Susan va fi în stare să meargă singură cu autobusul. El credea în ea, în acea Susan pe care o cunoscuse înainte ca ea să-si piardă vederea, care nu se temuse niciodată de nici o provocare si care absolut niciodată nu s-ar fi dat bătută si nu ar fi renuntat.

Si a venit ziua în care Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobusul. Luni dimineata, înainte ca să pornească la drum, si-a aruncat bratele în jurul lui Mark - însotitorul ei, sotul ei, prietenul ei cel mai bun. Ochii îi erau plini de lacrimile multumirii pentru loialitatea lui, pentru dragostea si răbdarea lui. Si-au luat rămas bun si pentru prima dată, fiecare si-a văzut de drumul lui. Luni, marti, miercuri, joi...

Fiecare zi a decurs perfect si Susan nu se simtise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru!

Vineri dimineata, Susan a luat ca de obicei autobusul spre locul de muncă. Pe când a vrut să coboare, soferul a murmurat: "Măi să fie, chiar vă invidiez!" Susan nu era sigură că soferul i se adresase ei. La urma urmei, cine si de ce să invidieze o femeie lipsită de vedere care de un an de zile se lupta să găsească curajul de a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe sofer: "Nu vă supărati, de ce spuneti că mă invidiati?" "Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă stiti atât de ocrotită", a răspuns soferul. Neîntelegând la ce se referă, Susan l-a întrebat din nou nedumerită: "Ce vreti să spuneti? Cum adică: atât de ocrotită?" "Stiti, a venit răspunsul, azi e vineri. Si de luni încoace, în fiecare zi, tot văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreste de peste drum cum coborâti din autobus. De fiecare dată se asigură că treceti strada în sigurantă si vă conduce cu privirea până ce intrati în clădire. Apoi vă trimite un sărut din vârful degetelor, vă face cu mâna si ia taxiul. Sunteti tare norocoasă, stimată doamnă!"

Lacrimi de fericire se rostogoleau pe obrajii îmbujorati ai tinerei cu bastonul alb. Acum întelegea: desi nu îl putuse vedea cu ochii, Susan simtise în permanentă prezenta lui Mark. Era atât de fericită, nespus de fericită, fiindcă el îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă - darul dragostei, ce poate aduce lumină acolo unde a domnit întunericul.

La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să nu stim că este prezent. Nu avem cum să-I vedem fata. Însă cu toate acestea, El nu lipseste de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să-ti însenineze ziua: rămâi binecuvântat si fii binecuvântare stiind că "Dumnezeu te iubeste - chiar si atunci când nu-L cauti cu privirea"! 

(Autor necunoscut)

Avorturi la ora 8 trecute fix - de Nicolae.Geantă

Ieri dimineaţă, m-am trezit c-o ameţeală de parcă aş fi dat teste în cosmodromul de la Baikonur. Fiindcă nu aveam pic de echilibru, în jur de 8 trecute fix, vorba lui Caragiale, am ajuns la policlinică. Aici, imediat la intrare, un puhoi mare de femei. Tinere. Până în 35 de ani. Vreo 30-40. Fete frumoase, îmbrăcate bine, vopsite la păr. „Vor fi venit să ia vreo ştampilă pentru şcoala de şoferi”, m-m gândit eu inocent, facând slalom printre dudui. Însă când mă uit pe uşa cabinetului văd… Ginecologie. O singură femeie avea burta cam mare. Celelalte arătau… suple.

În timp ce stăteam şi mă rugam cu perfuziile în vene, am meditat: „aici în rezervă medicii salvează vieţi, dincolo de pereţii aştia albi şi jegoşi îi ucid”. Pentru că avortul e crimă. E genocid. El a ucis mai multe vieţi decât toate războaiele din lume!

Spiritul diabolic al întreruperilor de sarcină legalizat, a fost pornit de Rusia comunistă (2 octombrie 1920). Atee. Care lupta „contra lui Dumnezeu”. Azi, ruşii sunt lideri mondiali în avort. Urmaţi imediat de Cuba şi… România! În ţara noastră avortul s-a legalizat în 1957 (decretul 463) şi a fost impus tot de… sovietici! Prin urmare, între 1958-2008, s-au făcut 22.178.906 de întreruperi (oficiale) de sarcină! Înc-o Românie! Cam fiecare român are atârnat de gât cel puţin un avort!

Fiindcă în anii ’60, crimele avorturilor au atins cote alarmante (967.000 în anul 1962, 1.037.000 în 1963, 1.100.000 în 1964, 1.115.000 în 1965), fiind de 3-4 ori mai ridicate decât naşterile, Ceauşescu le-a interzis în 1966. Până în 1989, în România, totuşi, s-au făcut 7.398.000 de întreruperi de sarcină (doar în spitale)! După Revoluţie, în 20 de ani s-au mai produs alte 10 milioane! E drept că au scăzut (992.265 în 1990, 500.000 în 1996, 200.000 în 2004, cca 100.000 în prezent), dar împreună cu mortalitatea şi imigraţia, formează expresia matematică a scăderii continue a populaţiei ţării, a îmbătrânirii ei. Şi, mai puţini copii. Înseamnă mai puţini elevi, mai puţină forţă de muncă, venituri, pensii pentru mâine! O bombă cu efect întârziat. Catastrofă.

În UE, astăzi, numai Franţa (205.000) şi UK (192.000) ne depăşesc în clasament. Dar populaţia lor este triplă decât a noastră. Iar Germania (105.000 avorturi/an, exact cât România) e de peste 4 ori mai numeroasă. De fapt în Vest, statisticile sunt de 1 avort/femeie, iar în România de 3! În Europa se practică 1 avort/27 secunde! Numai Irlanda şi Polonia (catolici convinşi) au avortul ilegal. În România (conform Centrului de Calcul şi Statistică Sanitară, Ministerul Sănătăţii) se fac 32 de avorturi la 100 de sarcini! Iar preţul e de numai… 200 lei. La noi, întreruperea de sarcină se face până la 14 săptămâni, iar fetele sub 18 ani pot avorta fără să ştie părinţii!

„Avortul, face parte din drepturile fundamentale ale femeii”, scria o ţoapă medicală pe blogul său. „Nimeni nu-i poate pune piedică în a face avort”. Mă gândesc dacă tot aşa ar fi gândit şi părinţii celei ce scrie…

Iubiţilor, avortul nu eliberează femeia, cum spun unele dudui. (Apropos, 78 % dintre femei sunt de acord să facă întrerupere de sarcină). Dimpotrivă, o împovărează. Sufleteşte, social. O condamnă. Mai ales în ochii lui Hristos! Chiuretajul nu e numai o „despărţire în somn de copilul ce este în tine”. El poate aduce sterilitate, moartea femeii, sau tulburări psihice (pentru toată viaţa). Apoi, Iadul. Nu e banalitate…

Când am ajuns în liceu şi-am povestit clasei mele oripilarea, cineva mi-a transmis: „e zilnic aceeaşi aglomeraţie, domn’ diriginte”. Atunci mi-am adus aminte de-un titlu de ziar local, din urmă cu ceva ani. „La Câmpina, un avort de face într-o pauză de liceu!”. Adică, puştoaica strigă „Mai repede dom’ doctor, că e fără 5 şi la fix intră profa’ de mate la teză!”.

Le-am spus elevelor mele că în România, anual, 47.000 de adolescente rămân gravide. Dintre ele, cca 50 % avortează. Mai bine de 40 % au avortat fără consimţământul părinţilor, 44 % dintre partenerii lor încurajându-le, iar alţii 37 % habar neavând de sarcină! Ceea ce vreau să mai ştie şi ele şi dvs, e că 75 % dintre adolescentele ce-au avortat odată, continuă să avorteze din nou. Iar în 59 % din cazuri, în 15 luni vor rămâne din nou gravide!

Nu pot fi de acord cu medicii care argumentează că avortul se poate face fără probleme până la 14 săptămâni, nici de cei ce susţin că până în luna a treia fătul e un ghem! Căci, tot medicina spune că la 30 ore după concepţie, apar un şir de diviziuni şi diferenţieri, care durează până la 4 zile. La 18-21 de zile, inima copilului începe să bată. La 8 săptămâni are toate organele. La 14 e deja om. Viu.

M-am gândit ce-o fi fost în capul acelor femei care ieri la 8,00 dimineaţa se înghesuiau la cabinetul morţii mai abitir decât la coafor? Am vrut să le-ntreb, dar după 2 ore de perfuzii, când eu am ieşit pe hol, nu mai era nimeni. La câţiva metrii de mine, în câteva ore se petrecuseră zeci de crime. Pentru care, nimeni nu e tras la răspundere! Am lăcrimat. Alături, Isus plângea de câteva ore…

PS: "Un pastor american spunea că înainte de a fi ucis un copil, omul l-a omorât pe Dumnezeu!"
Nimeni dintre cele care avortează nu pot să-mi spună mie, ori dvs, că ele îl cunosc pe Dumnezeu!
de NICOLAE.GEANTĂ
(articol apărut la adresa http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Avorturi-la-8-trecute-fix---Nicolae-Geanta)

Ia-ţi îndeajuns merinde - Traian Dorz

Prietene şi frate străin şi călător,
popasul nu-i aproape şi drumul nu-i uşor,
ia-ţi îndeajuns merinde să ai şi să mai poţi
să dăruieşti pe cale sărmanilor tăi soţi!

Ia-ţi îndeajuns merindea voioaselor cântări
ea-ţi va lipsi în ceasul amarei încercări,
ia-ţi îndeajuns merindea fierbinţii rugăciuni
ea-ţi va lipsi în anii de ger şi uscăciuni.

Ia-ţi îndeajuns merindea Cuvântului cel Viu
căci cine ştie încă ce mult va fi pustiu,
ia-ţi îndeajuns merindea iubirii lui Hristos
ea-i singura putere pe drumu-anevoios,

Ia-ţi îndeajuns merindea atâtor amintiri
din anii-mbelşugării cu unice trăiri,
din vremea bucuriei în larg umblat hotar
cu mesele-ncărcate de dragoste şi har,

Ia-ţi îndeajuns merindea de Pâine şi de Vin,
pustia încă-i lungă, iar tu eşti un străin!…

Prietene şi frate, ia-ţi îndeajuns, să ai
şi să mai poţi pe cale săracilor să dai,
căci casa ta-i departe şi drumul nu-i uşor,
hotarele-s vrăjmaşe, iar tu eşti călător!

Monologul Nemulţumitului

Aș fi și eu mai mulțumit dacă-aș avea de ce…

Dar spuneți dacă n-am dreptate:

De dimineață e-nnorat

Și eu voiam sa fie azi un cer senin…

E frig și eu voiam să fie cald…

Și toate sunt numai pe dos,

Sau mi se pare mie?…

Duminică aș vrea să fie joi

Și noaptea – zi aș vrea să fie

Aș vrea să merg  ‘napoi

Și toți mă-mping ‘nainte…

Aproape că nu am cuvinte

Când văd pe unii fericiți și mulțumiți cu soarta lor…

Eu parcă vreau să stau la zidul plângerii?

Aștept demult să vină îngerii

Să-mi dea și mie ce mi-ar place.

Dar n-am ce face:

Buchetul de flori roșii pe care l-am primit

Mi-ar fi plăcut să fie cu flori albe

Și-așa pățesc necontenit…

Când m-am născut, veni să mă întrebe cineva,

De ce culoare-aș vrea să-mi fie ochii?…

Și-atunci spuneți-mi: Aș putea

Să fiu satisfăcut și fericit?

E clar că lumea asta e pe dos!

Ce spuneți?

Să nu mai fiu morocănos?

Dar toate sunt pe dos și asta văd mereu…

Cum? Nu se poate!

Pe dos aș fi chiar eu?

* nu ştiu autorul!

Reconstrucţie fără resurse - de Nicolae.Geantă

Text: Ezra, cap. 1-6

Inventio
Exilul s-a sfârșit, evreii se reintorc sa reconstruiasca Templul si Ierusalimul

Dispozitio
1. Reconstructia se face cu efort, nu confort
- nu toți evreii au vrut sa se întoarcă la Ierusalim (2:68)
- pentru mulți erau mai dulci afacerile din Susa
- drumul reintoarcerii era periculos, presupunem costuri
- nu toată biserica vrea sa slujeasca cu costuri
- crestimismul e cruce si jug

2. Reconstrucţia se face fără compromisuri
-"vrem sa slujim si noi cu voi" (4:2)
- colonistii ramasi erau străini de Israel, erau casatoriti mixt cu evreice, slujeasca Baalilor
- Satana vrea sa construiască alături de noi
- prietenia cu lumea e vrajmasie cu Dumnezeu

3. Reconstrucţia se face cu curaj, nu cu frică
- dacă n- reușit cu compromis, diavolul a încercat cu frica (4:4)
- Rehum si Simsai scriu scrisori Imparatului Ahasveros si opresc lucrarea, "a infricosat poporul"
- pe cei din frunte i- a santajat (4:5)
- nici un fricos nu va primi onoruri; nici cer
- nu te teme turma mică!

4. Totdeauna, ultimul cuvânt în reconstrucţie îl are Dumnezeu
- "Dar ochiul lui Dumnezeu veghea" -
- El a forțat imprejurarile prin proorocii Săi si prin Împărat
- cheltuielile s- au făcut pe seama celor ce oprise lucrarea
- pentru lucrarea lui Dumnezeu, resursele vin de unde nu speri

Concluzie
De ce s- a dorit încetarea lucrărilor?
Căci reconstructia aduce totdeauna o sărbătoare. Paştele. Mielul. Mesia.
Satan, vrea să nu te lase să sărăbătoreşti cu Mielul care ridică păcatul omenirii!

nicolae.geanta

Sfaturi de la creioane - Nicolae Geantă

Se zice că, înainte de a fi pus într-o cutie de creioane, un marker a dat cinci sfaturi unui creion obişnuit: 

1. tot ce vei face, să şti că mereu vei lăsa urme;
2. oricând poţi să-ţi corectezi greşelile pe care le-ai făcut;
3. ceea ce e cu adevărat important este ceea ce se află înainte;
4. în viaţă vei depăşi ascuţişurile dureroase, căci ele te vor face mai bun!;
5. pentru a deveni cel mai bun creion, trebuie să te laşi dus de mână, pentru a fi ghidat de mâna ce te ţine.

Sfaturile creionului ne provoacă pe noi, ca în viaţă, să fim totdeauna bine ascuţiţi. Altfel, nu ne putem realiza scopul. Şi, în loc de litere frumoase, schiţe sau grafică, lăsăm în urmă decât o mâzgăleală. Ceva nedesluşit. Fără valoare.

În mâna noastră, un creion costă numai câţiva cenţi. În mâna lui Dali, Rembrand ori Grigorescu, costă milioane. Numai în mâna lui Isus, toţi dintre noi suntem valoroşi.

Mi-am adus aminte că fiecare dintre noi facem parte dintr-o cutie de creioane colorate. (Biserica). Singuri, vom desena o monocromie. Împreună însă, vom picta cel mai frumos portret al lui Hristos! Iar lumea, îl va vedea pe Dumnezeu alergând pe uliţe.

Creştine, să lăşi dâre demne de urmat! 

                                                       

PS: Mulţumesc pentru idee şi foto, prietenului meu Daniel Floruţă, pastorul bisericii din Museros, Valencia! Mulţumesc frate că mi-ai împărtăşit acest secret. 

Mulţumesc şi mai mult că îl trăieşti! 

Holocaustul în România - Nicolae Geantă

Puţină lume ştie că azi s-a comemorat „Holocaustul în Romania”. Printre tineri e chiar subiect tabu. Faceţi sondaje numai. Eu am văzut asta de ceva vreme. Tinerii nu ştiu ce e  pogrom, masacru, holocaust, exterminare. Au auzit de Auschwitz dar nu pot să-l definească. (Pe lady Gaga, ori pe Guţă însă, îi cunosc cu ochii închişi!). Cine-i învaţă istoria?

Ce le-am vorbit azi liceenilor mei...

De ce 9 octombrie?
În ţara noastră legea care prevede comemorarea Holocaustului evreiesc a fost dată recent, abia în 2004 (5 mai). Asupra datei s-au vehiculat mai multe ipoteze. Unii au dorit să se sărbătorească pe 19 aprilie (deoarece în 1943, în această zi au avut loc revolte în ghetoul varşovian), alţii pe 27 ianuarie (ziua capitulării Auschwitz-Birkenau, 1945). S-a vehiculat şi data de 16 mai, deoarece în 1943, timp de 3 săptămâni (16 mai 3 iunie) au fost deportaţi 151.180 de evrei din Sighetul Marmaţiei, Satu Mare, Oradea, Cluj Napoca, Tg. Mureş, Dej, Baia Mare, Bistriţa. 130.000 au fost exterminaţi în lagăre, 
Altă dată luată în calcul a fost 29 iunie (deoarece în 1941, au pornit din Iaşi „trenurile morţii”, în care mii de evrei erau înghesuiţi ca vitele; nerezistând, sute de cadavre au fost aruncate din tren la Podul Iloaiei – vezi foto). În fine, data aleasă, 09 octombrie, e ziua în care în anul 1941 a început exterminarea în lagărele din Transnistria. Evreii deportaţii „pentru Bug”, din Bucovina, Basarabia, Nordul Moldovei (Dorohoi), au fost iniţial în jur de 5000 evrei (09-11 octombrie), pentru ca mai târziu să ajungă la 150.000. 

Devoţional (2)

Revarsă-ţi înspre însetaţi

izvoarele de viată,

din Dumnezeu să soarbă

nectar divin si sfânt,

să poarte spre vecie

trecând prin astă viaţă,

o mărturie vie, 

c-au întâlnit un sfânt.

Apoi îndreaptă-ţi ruga

spre-a fi mai de folos,

ca cel ce gustă viaţa-ţi

să-L simtă pe Hrisots!

Să freamăte-n fior 

căci savurând sublimul,

să spună tuturor

că a atins divinul.

8 cuvinte ce pot schimba lumea- Nicolae Geantă

În anul 1857 C.H. Spurgeon trebuia să predice la Palatul de Cristal din Londra. În vremea aceea nu exista sonorizare, prin urmare "Prințul predicatorilor" s-a dus să verifice acustica sălii. Urcând la amvon el a citat versetul: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!". În capătul celălalt al sălii, pe-o schelă, un om făcea ceva reparaţii. În sala goală și pe neaşteptate, i s-a părut că aude o voce dintr-o altă lume! Cuvintele au pus stăpânire pe mintea şi pe inima lui. Când s-a dus acasă, a îngenuncheat şi a cerut ca sângele Mielului lui Dumnezeu să-i cureţe şi păcatele sale.

Printr-un singur verset din Biblie Dumnezeu strigă mai tare decât printr-o Bibliotecă întreagă. Pentru că un verset biblic are viață, în timp ce o mie de cărți au doar înțelepciune. Și, cui i-ar folosi înțelepciunea dacă e mort?

Nicolae.Geantă

Nicolae Geantă - Dumnezeu pentru oricine

video by Filadelfia Urziceni

30 09 2012

Cei ce cred, şi cei ce nu cred - de A. Pleșu

de Andrei Pleşu

Mi-am amintit... o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).

La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).

O, iartă-mi te rog Doamne

de Traian Dorz 
O, iartă-mi te rog Doamne, atâtea rugăciuni

Prin care-ţi cer doar pâine şi pază şi minuni.

Căci am făcut adesea din Tine robul meu, 

Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu, de ce spun eu.

Îţi cer, şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea;

Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai,

Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...

Am drept să-Ţi cer întruna să faci tot ce doresc...

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga

Şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta!...

Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.

Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga

E să doresc ca-n toate să fie voia Ta!

Cu aripi, nu cu coarne - de Nicolae.Geantă

Irina, e-o fată deşteaptă de 17 ani. Citeşte autori clasici, poezie de dragoste, filosofie. Îi place să fie excentrică, şi de ceva timp să se poarte emo. Mai mereu îmi pune întrebări. Grele. Ciudate. E la vârsta când caută răspunsuri. Şi-o linie în viaţă.

Ieri m-a întrebat în faţa întregii clase, ce părere am despre reîncarnare. I-am spus din start că-i o idee trăsnită, diabolică. Pentru că noi, oamenii, suntem unici. Ne naştem doar odată, trăim doar odată şi murim doar odată. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca în viaţa aceasta să trăim frumos. Şi sfânt. Dacă am ratat aici, nu mai avem altă şansă. I-am explicat fetei de ce reîncarnarea e-o filosofie drăcească. Fiindcă Satana ne printează în creier că dacă am gafat în viaţa asta avem posibilitatea să ne reparăm în altă viaţă. Şi cu softul ăsta religios în cap, omul nu caută să „se nască din nou” acum, aici (cum ne-a sfătuit Hristos), nu se pocăieşte de păcatele săvârşite, ci visează la cioara de pe gardul altei vieţi. Poate se va aschimba acolo!

„Eu vreau să mă reîncarnez într-o păsărică. Vreau să zbor”, mi-a mărturisit puştoaica după ce s-a dezis de tot răspunsul meu. „De ce nu-ţi doreşti altceva”. „Păi ce, ar fi ceva mai bun?”. „Da, să-ţi crească aripi de înger!”. „Ei, aş! Ce, se poate?”.

I-am mai spus că atât cât trăiesc pe pământ, oamenii au doar două alternative: să devină îngeri sau demoni! Şi în funcţie de ce trăiesc, aia vor ajunge! E imposibil să trăieşti ca demon şi să ajungi un înger!

M-am gândit apoi că unii oameni nu vor să aibă aripi. Nu vor să fie îngeri. Iar viaţa lor devine infern. Alţii, pur şi simplu îşi taie singuri aripile. Se ciuntesc. Apoi se târăsc. Sau împung. Pentru că celui ce n-are aripi, îi cresc coarne! Cu ele nu va mângâia niciodată. Şi nici nu va zbura.

La ieşirea din clasă, le-am urat liceenilor ce-au asistat uimiţi: „Vă doresc în viaţă să vă crească aripi, nu coarne!”. Aceeaşi dorinţă fierbinte o am şi pentru dumneavostră!

Nicolae.Geantă

Adevăruri de care nu avem nevoie - Nicolae Geantă

Trăim într-o lume a minciunii. De la politicieni la cercetători ştiinţifici, de la farsori la oameni religioşi, toţi au ajutat minciuna să-i crească picioarele. Şi nasul.
Avizi de adevăr, totuşi ar trebui să ţinem cont că acesta nu e totdeauna folositor!

1. adevărul spus de pe buze
- e un adevăr fals, care nu vine din inimă
- e adevărul în care spui că Dumnezeu e prezent în biserică dar nu crezi că e acolo!
- e adevărul practicat de Stalin: te iau în braţe să-ţi şoptesc că te iubesc, dar imi place sa-ti înfig cuţitul în spate!
- e minciună spunând adevărul.

2. adevărul vestit de diavolul
- pe Pavel îl ştiu..., zice satana
- e adevărat, Dumnezeu există, dar nu vă temeţi de El, zice diavolul
- şi draci cred, şi se-nfioară, dar... nu fac voia lui Dumnezeu (Iacov)
- e ghicitorie. Dumnezeu urăşte ghicitorii: "să piară din mijlocul vostru" (Numeri)