Săptămâna aceasta, fiind internat în spital, în salonul invalizilor, am fost "cazat" lângă un bătrân care trăgea să moară! Septuagenarul nu mai comunica, scotea sunete guturale și-și dădea ochii peste cap. Singurul ajutor, dat de fiica sa, erau niște... lumânări într-o cană.
Auzisem - dar acum am învățat pe patul spitalului, că în clipele când te iei cu moartea la trântă, nu te mai poți pocăi. Dar și că, dacă ți-e scris să dai ortu popii, nimeni nu te mai poate întoarce din drum.
Moșul suferind n-a murit în spital. A plecat acasă, aproape inconștient. Nu-i sunase ceasul.
Mi-am adus aminte că Marin Sorescu, într-o meditație gravă de-a sa, spunea că "impersonalitatea destinului se traduce în imaginea unei popicării vaste, în care itinerantul fiecărei bile este determinat de o transcendență impasibilă: Totul e calculat dinainte, / Cu mare precizie, / Numai noi, naivii / Mai umblăm pe la policlinici".
Suntem niște popice așezate de Marele Maestru al Cerului în careul destinului. Însă oricine ar arunca, bila vieții nu ne poate doborî la pământ fără ca El să-i permită. Moartea își are vremea ei, spune Eclesiastul (Ecles. 3:2b). Așa că, s-o așteptăm liniștiți!
Paradoxal, o așteptăm liniștiți în spitale!
Nicolae Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu