Ca nişte scorburi adânci într-un pom uscat,
aşa îmi erau braţele
şi propria-mi minte.
Şi nu era nici un Grădinar pe pământ
până răsărit steaua
deasupra Betleemului
şi dintr-o iesle a zâmbit Cineva.
Am crezut că e Dumnezeu
şi am înverzit!
El, m-a împodobit
cu frunzele şi roadele Lui
să hrănesc trecătorii
cu veşnicie...
* (nu cunosc autorul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu