Au furat Pruncul Isus - de Nicolae Geantă

"Primăria noastră, dle Geantă, a amenajat în centrul localităţii Urleta (sat la cca 5 km sud de Câmpina) o iesle de Crăciun. Foarte frumoasă. Cu Fecioara, Iosif, Pruncul, magii, păstorii şi câteva animale. Încântaţi de feeria sărbătorii, am ieşit seara trecută cu familia să admirăm capodopera. Dar când am ajuns la iesle, stupoare... Nu mai era Isus! Erau toate personajele, dar Isus dispăruse. Ce răufăcător făcuse asta? Indignată, am sunat la viceprimar să-i declar ipostaza. M-a asigurat să stau liniştită, pentru că pe Isus, îl luase preotul la biserică !!!".

Chiar dacă iniţial pare amuzantă, din povestea medicului de mai sus am învăţat o lecţie: de Crăciun, e obligatoriu ca Isus să fie băgat în biserică! Numai aşa, El nu va mai rămâne afară-n zăpadă. Nu bradul, nu ledurile, nu lumânările, nu cadourile şi nici icoanele, colindătorii ori liturghiile ne încălzesc inimile de Crăciun, ci prezenţa sfântă a Pruncului Isus. Fără El, biserica e moartă. E cimitir spiritual.

Din nefericire, în multe biserici din România, deşi e Crăciun, Pruncul tot pe afară rămâne. N-are loc de viaţa duplicitară a enoriaşilor, a preoţilor sau a pastorilor. Nu poate intra din cauza hăţişurilor dogmatice, nu trece de gardurile religiei. Astfel, în lipsa unui Isus viu, nu ne mirăm de ce, multe biserici se mulţumesc de Crăciun să etaleze un Isus... păpuşă!

Dacă nu era Crăciun... - de Nicolae Geantă

„N-ar fi fost brazii împodobiţi cu globuleţe”. „Nu mai venea Moşul cu cadouri”. „N-am fi avut sărbători de iarnă”. „Nu am fi ştiut cum arată beteala şi nici clopoţeii”. „Nu am fi ascultat niciodată colinde”. „N-ar fi fost luna în care ajutăm săracii”. „N-am fi avut vacanţă”. „Nu s-ar fi născut Isus”. Sunt răspunsurile tinerilor României la întrebarea: „Cum ar fi arătat omenirea dacă nu era Crăciun?”.

E adevărat că fără sărbătoarea Crăciunului, pavoazarea, ledurile, forfota şi consumerismul exacerbat n-ar fi fost posibile. Iar economiile lor ne-ar fi prins bine. Dar dincolo de aceste obiceiuri de fiţe, dacă cel mai remarcabil moment al lumii – când Dumnezeu S-a făcut trup – n-ar fi existat, atunci nu s-ar fi născut niciodată Hristos! Iar lumea ar fi rămas mai departe robită de păcatele ei, fără un Mântuitor care să-i aducă eliberare! Gratuită. Tuturor.

Dacă nu era Crăciun – (Nativitate e corect spus), istoria n-ar fi fost niciodată ruptă în două. Am fi trăit doar lecţii vechi, chiar într-o lume nouă. Dacă nu era Crăciun, Biblia s-ar fi-ncheiat cu ameninţări (Maleahi 4), nu cu promisiuni (Apocalipsa 22). Biserica nici n-ar fi existat, iar Neamurile ar fi fost discriminate, lăsate-n rătăcirea minţii lor bolnave. Fără Biserică n-am fi avut un centru de tratament al unor vieţi banale. Dar nici sfinţi pe care cerul îi aşteaptă acasă, căci omenirea, tot sub blestemul lui Adam ar fi trăit.

Colindători fără sens - de Nicolae Geantă

Sensul înseamnă direcţie. Rost. Scop. Menire. Orientare. Fără sens, înseamnă ceva haotic, la întâmplare. Chestiunile aiurea întâlnite de subsemnatul de aceste Colinde, mă asigură că pentru omenire, Crăciunul nu numai că nu mai este o sărbătoare creştină, ci e pur şi simplu ceva multiderecţional. Oriunde, orice, oricum. Dar fără sens. Chiar dacă pentru majoritatea, colindele nu mai au scop, viaţa fiecăruia nu este o-ntâmplare!

La serbarea de Crăciun organizată de Primăria Câmpina în Centrul Civic al municipiului, un "învăţător" a pregătit un grup de puştoaice (6-7 ani) care au dansat din buric, pe muzică arăbească, îmbrăcate în Moş Crăciun (!?)
Politicienii locali stăteau în spatele staţiei de sonorizare cu păhărele din plastic în mână (cu apă de foc în ele!), surâzând fals la discoteca ambulantă a unor tineri care (tot pregătiti de nişte profesori) au dansat colindele!!! Pentru politicieni, nu atmosfera de Crăciun contează - ci faptul că au mai bifat pe agendă o activitate!

O adolescentă cam plinuţă pentru vârsta şi înălţimea sa, ne-a afumat de la un Kent, pe cei câţiva colindătorii pregătiţi să-L vestească pe Hristos.
În oraşul Breaza, în timp ce colindam pe la fraţi cu tinerii din biserică, după nişte blocuri, un Moş Crăciun beat mangă, acompaniat de o pleiadă de teribilişti adolescenţi au început să ne strige: "Plecati, acasă!"

Mai multe grupuri de colindători care mi-au călcat curtea în Ajunul Crăciunului, începeau să zbiere (da, nu să cânte) încă de la poartă: "Foicică portocală/noi suntem copii de şcoală...". Cântec trist al comunismului care-L scosese afară pe Hristos din colinde. Acum unde e comunismul?
Pe strada mea, pe stâlpi, în copaci, la streşini, fâlfâie mii de lumini. Afară pâlpâie steluţele multicolore, înăuntru e beznă neagră. Singura fără instalaţii este casa noastră. În geamurile ei se reflectă Luna. Iar între pereţi, stă strâns unită dragostea Pruncului Hristos.

Sărbătoare fără Sărbătorit? - de Nicolae Geantă

Forfota satului a fost mai mare ca de obicei. Negustorii şi-au deschis devreme dughenele, hangii şi-au închiriat toate paturile, chiar şi rogojinile roase au fost puse spre folosire. În grajduri animalele stau înghesuite precum cărţile-n bibliotecă. Brutarii şi-au vândut şi ultima coajă de pâine uscată. Străzile sunt ticsite de lume. Pestriţă. Bogaţi şi săraci. Încărcaţi sau fără bagaje. Vizitatori sau autohtoni. Un comerţ aşa bogat de mult n-a mai văzut Betleemul. Dar cine are ochi să vadă o familie tânără ce caută de zor o gazdă, o fecioară însărcinată călare pe un măgăruş, ajunsă la travaliu? Sunt prea ocupaţi localnicii cu sărbătoarea, cu afacerile zilei, cu plăcerea de-a mai stoarce ceva. Chiar în clipa în care Dumnezeu a bătut pe umeri omenirea.

Psalmul fugii - de Nicolae Geantă

Fugi, de poftele tinereţii. E dulce siropul lor, dar nu hrăneşte decât diabetul plăcerii.
Fugi, de flăcăii lipicioşi şi de braţele lor unse la fitness cu super-glue. Chiar dacă arcul gurii lor strecoară miere, în fiecare sărut e-nfiptă o suferinţă. Şi eşti c-un pas mai aproape de moarte.
Fugi, de femeile fără astâmpăr, ale căror picioare lungi nu stau nici acasă şi nici învelite. Nu fi asemeni boului, să te alături jugului lor, căci busola potifarelor are o singură ţintă: măcelarii iadului.

Ce-ţi doresc azi ţie, scumpă Românie - de Nicolae Geantă

Îţi doresc să fi cât mai dulce, chiar dacă politicienii tăi fac viaţa dintre Carpaţi şi Dunăre un continuu botez în oţet. Dar acreala lor, nu poate îndoi dulceaţa Lui Hristos.

Îţi doresc ca viitorul tău măreţ să nu mai fie doar în poezia lui Eminescu, pentru că eşti o ţară cu oameni mari. Tu, caută-i Românie la casele mici.

Îţi doresc să zâmbeşti de fericire, să nu mai fi o ţară tristă, plină de oameni dăramaţi, şi nici plină de cruci care au facut păienjeni la subţiori, adormind înfipte pe la răscruci de drumuri. Taie lăstarii amăraciunii, ei îţi ucid creierul şi îţi zbârcesc faţa frumoasă.

Îţi doresc să fi o scară spre Rai, să nu mai fi considerată „balamucul balcanic” (R. Paraschivescu) şi nici o ţară ca „un cur” (scuze, aşa te-a pirogravat liric R. Patapievici), pentru că glia ta, din vestul Mării Negre, este SMURD-ul latinilor la poarta Orientului, iar forma ta teritorială de peşte, aminteşte lumii de urmaşii Lui Hristos. Tu Românie, fi gura Lui.

Diabet şi thanksgiving - de Nicolae Geantă

„Ce sărbătorim astăzi?”. „Ziua când omul a ajuns pe Lună”, „Legalizarea drepturilor femeii”, „Ziua Armatei”, „sfânta jigodie” a replicat o îndrăzneaţă căreia i s-a urat gratuit „la mulţi ani”. „Ziua femeilor bătute de soţi” a răspuns un tânăr, fiind aplaudat cu ropote gălăgioase. „Ce bă, aşa a zis de dimineaţă la radio” a replicat revoltat. „Echinocţiul!”, fu de părere un altul. „Ştiu. E ziua dumneavostră”, a urlat o brunetă. „Nuuu, e ziua diabetului”, a pus capac chestiunii o blondă. Din peste 100 de subiecţi, unul singur a ştiut răspunsul: „E Ziua Recunoştinţei”.

„Şi cui trebuie să fiţi recunoscători?”. „Părinţilor”, „revoluţionarilor din ’89”, „ţiganilor care fură din UE şi aduc în România”, „nouă, pentru ceea ce suntem”, „celor ce ne-au ajutat în viaţă”, „vitejilor morţi pe front”, „în nici un caz lui Băse, fiindcă nu face nimic”, „unor profesori”, „nimănui”...

Conferință de tineret cu Nicolae Geantă și Onisim Botezatu

Undeva, în nisipurile Galileii, a venit un Om cu haina dintr-o bucată şi sandalele din piele de cămilă. Cu faţa arsă, cu buzele uscate, fără adăpost, fără traistă şi fără pungă. Fără sabie, fără armate, fără posesiuni. "Voi trebuie să fiţi diferiţi" a strigat. "Sunteţi în lume, dar nu ca ei! Lumea cere dinte pentru dinte, Eu vă spun nu vă răzbunaţi. Lumea promovează ura, Eu dragostea. Lumea promovează divorţul, Eu unitatea până la moarte. Lumea promovează întunericul, Eu lumina. Lumea promovează lălăiala în rugăciune, Eu nu cer bolboroseală de cuvinte. Lumea promovează prostituţia, eu castitatea. Lumea pune preţ pe trup, Eu pe suflet".

Trăieşte ca El! Se poate. A demonstrat-o Petru, Pavel, Ioan, Apostolii, Timotei, Sila, Barnaba, Fivi, Eunice, Tabita, Dorca, Aquilla şi Priscila, Tit, Epafrodit, Onisim. Milioane de creştini, în 2000 de ani. Care este cheia succesului lor? N-au adus lumea în biserică, dar au dus biserica în lume! Acum du-te şi fă şi tu ca ei!

Biserici împinse - de Nicolae Geantă

Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit - iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.

Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

De ce tace Dumnezeu?

În cadrul emisiunii "Early Show" (Spectacolul matinal), Anne Graham, fiica marelui evanghelist nonagenar Billy Graham, a fost intrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001: "Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întimple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?" După ce a meditat câteva clipe, Anne Graham a dat un raspuns magistral, logic şi profund. Inspiraţie divină.
"Şi eu mi-am pus deseori aceasta întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri… Cred, sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernele şi vietile noastre, căci ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Său. El, fiind El un adevarat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat la o parte... Cum de mai îndrăznim să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi spunem să ne lase in pace?
Cred că totul a început când Medeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee, şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA. Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că le-am afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbşte, aşa că am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să-i disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar directorii de şcoli au transmis ca nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când aceştia se poartă necuviincios, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, un oarecare membru inteligent al Consiliului de Administraţie al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât işi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele ţării, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, şi înca mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: “hai sa facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă strainii,

colegii de clasă sau chiar pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege".

Şcoala de predicare "Cireşarii" - deschiderea oficială 2010

Sâmbătă 16 octombrie, la Cluj-Napoca, Cireşarii au deschis prima Şcoală de Predicatori din România. Evenimentul istoric, a avut protagonist principal pe păstorul Vladimir Pustan, care a prezentat profesorii: Florin Ianovici, Adi Mocan, Cătălin Dupu, Dani Coste, Liviu Cabău, Otilia Dume, şi programa: Omiletică, Hermeneutică, Retorică, Limbaj non-verbal în arta predicării, Informatica aplicată, Elemente de exprimare orală, Istoria predicării. Mozaicul plurietnic sau multiconfesional - 117 penticostali, 18 baptisti, 10 crestini după Evanghelie, 4 ortodocşi şi un greco-catolic, diveritatea educaţională - absolvenţi de studii superioare (facultate, master, doctorat – 37 studenţi), absolvenţi de liceu sau actualmente studenţi (67), absolvenţi de şcoală profesioanlă (46), sau piramida vârstelor (studenţi între 18-59 de ani), scot în evidenţă că în România creştinismul începe să ridice barierele tradiţiei.

Vladimir Pustan şi Florin Ianovici, iniţiatorii proiectului, au povestit stările de agonie şi extaz prin care au trecut în ultima perioadă datorită acestei şcoli: de la teama de a nu avea studenţi, până la decizia de a opri peste 100 de persoane de la înscriere. „Un predicator slab nu poate predica nici din Biblie, dar unul bun poate predica şi din Mersul Trenurilor” a concluzionat Cireşarul nr. 1, care crede că proiectul va „clona” şi alte locaţii din România.

Poeţii urâtului - de Nicolae Geantă

Săptămâna aceasta am avut oportunitatea să păşesc într-o redacţie de ziar, a unui radio şi-a unei televiziuni. La talk-show-uri. Fără să lezez moralitatea acestor furnicarele mediatice (alcătuite de altfel din oameni isteţi, puşi în slujba populară), le-am explicat dervişilor condeiului şi-ai platourilor că au tendinţa să promoveze urâtul. Capul de afiş al tabloidelor de papirus sau virtuale ori linia de greutate a televiziunilor – acest areopag menajer, e alcătuită din can-can-uri, ştiri despre interlopi, talk-show-uri cu vedete ce fac efort cerebral să discute clar, politicieni corupţi, interviuri cu derbedei urbani, filme cu monştrii şi monstruozităţi, imagini cu femei despuiate, muzici percutante până la anihilare, arhitecţi ai insurgenţei lăcrămoase (cum îi numeşte Radu Paraschivescu pe manelişti), ştiri despre cum se copiază la examene, despre şpăgi... Într-un cuvânt: lături.

Le-am spus monşerilor din presă că urâţenia din societatea românească e tocmai modelul promovat de dânşii. Dacă promovezi urâtul, nu ai cum să mai cosmetizezi frumosul. Dacă la televiziune sau radio curg râuri de manele sau muzică grobiană gen rock ori ceea în care se spun vorbe, evident că tinerii îţi împuie capul cu manele pe holurile şcolii. Dacă în presă e promovat nu ştiu ce latifundiar analfabet cu miliarde, un afacerist hoţ cu bolid scump, ori o fată cu bust siliconat dar fără vocabule, normal că societatea asta urmăreşte. Dacă fură ei, noi de ce să nu furăm, e deviza celor de rând. Dacă în filme evadările sexuale nu-s o problemă, noi de ce să nu le gustăm, zic tinerii. Dacă se tatuează ei, noi de ce să fim mai proşti. Dacă ei pot să ucidă în şcolile americane, de ce n-am face-o şi-n România. Dacă poliţia înjură preşedintele ţării, de ce n-aş avea curaj să-njur şi eu primarul, directorul, şeful de echipă, preotul, păstorul, dirigintele sau profesorul universitar? Scenarii infantile. Manifestări ale spiritului gregar.

Rugăciune (2)

Tatăl nostru care eşti în ceruri,
când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;
când sufar, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;
când crucea mea incepe să fie prea grea, dă-mi şi crucea altuia s-o-mpart cu el;
când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e în nevoie;
când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;
când ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva care are nevoie să fie incurajat;
când simt nevoia de a fi înteles, dă-mi pe cineva pe care trebuie ca să-l înteleg;
când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să-ngrijesc;
când mă gandesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către altii.

Păcatele maimuţei - de Nicolae Geantă

Păcat de moarte am făcut! La o conferinţă recentă am avut tupeul să afirm că Darwin şi cimpanzeii săi n-au fost decât un vis volatil, un migălos complot antisenzorial. Ieşirea mea din corsetul normei acceptate, a intrat pentru cei obişnuiţi să danseze după cum le cânta muzica ştiinţelor, ca un şmirgel pe gât. „Da’ ce Nicule, tu nu te tragi din maimuţă?. Eu mă trag”, a încercat să mă-nfiereze un dascăl sexagenar - ce trebuia să iasă de mult la pensie, pentru care vocea raţiunii nu are nici o şansă să fie auzită. „Nu, d-le profesor, în familia mea n-a fost şi nu e nimeni maimuţă”, i-am replicat spontan colhoznicului ideologic crescut în dispreţul pentru divinitate. „Vorbeşti emoţional, nu cu raţiune băiete” a sărit ca pârjolit un alt ayatolah al cetei ştiinţifice, cu vocaţia de stăpân al evoluţionismului ce trebuie dovedit căpoşilor care nutresc rezerve, şi m-a acuzat apoi că distorsionez informaţiile sufocând elevii cu convingeri creaţioniste.

Le-am spus colegilor că un profesor nu-şi creşte elevii cu ideologie, ci cu dragoste. Dacă-i înavaţă că se trag din maimuţe, se vor comporta ca ele. Pentru omul-maimuţă, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nu se ruşinează de nimic. Şi de nimeni. Ieşit în societate păcatele maimuţei evoluate este că joacă renghiuri sinistre: ţipă în tramvaie, scuipă femeile pe bombeuri, râgâie pe holul facultăţii, flatulează în supermarket, se urcă în cârca profesorului la catedră, lipeşte guma pe scaun la McDonald’s, taie cu briceagul scaunele în maxi-taxi, se descalţă de pantofi în tren, umple staţiile cu coji de seminţe. Minte, înşală, corupe, urăşte. Deviza lui e „fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. E escroc sentimental: plânge până îi faci acte pe casă. Ameninţă la semafor, face gesturi obscene în intersecţii. Divorţează cu o autoadmiraţie tâmpă. Avortează fără remuşcări. Abandonează copiii în maternităţi, şi duce părinţii la azile de bătrâni. Când e-n frunte, când e şef, calcă pe cadavrele celor dragi, uită c-a plecat de la ţăruş. Are gesturi de banditism edificator, vorba lui Radu Paraschivescu.

Vă vine să credeţi ori ba, prin şcoli unii profi încă susţin vârtos că ne tragem din maimuţe. Apoi vin şi se plâng pe la teve ori ziare, că le dau tinerii în cap. Că liceenii sunt o orchestră de afoni nemiloşi. Că fetele vin la şcoală mai mult dezbrăcate. Că fumează fără să palmeze ţigara când trec dascălii pe lângă plozi. Că elevii sunt plini de nesimţire, de indolenţă şi de prost gust. Că sunt grobieni şi nu mai au nici un apetit pentru frumos. C-au devenit mici uzine ale infernului. Etcetera.

Le-am explicat colegilor că pentru aceste produse evoluţioniste ciocanul logicii nu reuşeşte să schimbe inima de piatră. Le-am spus că starea deplorabilă a început odată cu scoaterea religiei din şcoli. Şi cu promovarea maimuţei. Le-am mărturisit că numai Dumnezeu are la promoţie blândeţe, gingăşie, dragoste, iertare, pace. Numai El şlefuieşte caractere. Numai El redă identitate, valori, bune maniere. Ca un floretist rafinat al vorbelor le-am spus şi că duplicitatea lor: „sunt creştini, dar cred că se trag din maimuţe...”, nu este decât o religie sintetică. Una care îmbată sufletele cu mise idolatre şi lucrează fără a gândi la ziua decontului. Le-am spus şi replica Annei Graham la o emisiune cu Jane Clayson: “cred că totul se reduce la faptul că ceea ce ve-ţi semăna, aceea veţi şi culege”.

Urechi de cratiţă - de Nicolae Geantă

România la zi a devenit parcă un ospiciu unde dialoghează surzii. Sindicatele, doctorii, profesorii, urlă de le crapă bojogii. Şi urşii politici merg mai departe. Ziarele trâmbiţează ştiri de tot soiul. Evident, multe cu sunet fals. Care trec pe lângă urechile înfundate ale Guvernului, ca pe lângă bulumaci. Profesorii nu mai sunt ascultaţi de elevi, chiar dacă dascălii strigă la ore din ce în ce mai tare. Părinţii nu mai sunt auziţi de generaţia emoticon, care pisează taste cu căştile pe urechi. Şefii aud greu muncitorii prin uşile capitonate. Sau înţeleg numai un morse al lor. Virusul nu ne-ar speria aşa de tare dacă s-ar opri doar p’aci. Dar, a intrat şi prin biserici. Unde fraţii tot mai greu aud ce vrea Dumnezeu să le spună. Deşi avem boxe şi microfoane!

Am văzut că surzii sunt tot oameni cu urechi. Nu le au lipsă şi nici tăiate. Pentru ei însă, urechile-s nefolositoare. Le cânţi de jale şi nu plâng, le cânţi să joace şi rămân statui. Sunt nepăsători. Nici o informaţie nu-i mişcă, nu-i cutremură, nu-i face să sară... Paradoxal, unii creştini avem urechi şi nu auzim: nici zornăiala la colectă, nici scrâşnetul din dinţi al bolnavilor, nici vaietele săracului, nici apelul misionarilor. N-auzim glasul Bibliei ce-ndeamnă renunţarea la ură, la bârfă, la minciună, la certuri, la mândrie, la partide, la dezbinare, la păcat. N-auzim clopotul care ne cheamă la biserică, şi nici trâmbiţa ce sună spre pocăinţă. N-auzim glasul pastorului duminica la predică, şi nici pe-al Păstorului, zi de zi, ceas de ceas. N-auzim orfanii, nici văduvele şi nici străinii. N-auzim nevoia celor ce construiesc biserici, nici a celor ce dorm în frig. Şi nici stomacul abandonaţilor ce ghiorăie de foame. N-auzim scârţâitul de roţi pe asfalt, şi nici apoi cuiele ce se bat la coşciuge. Urechile noastre sunt parcă de cratiţă!