Fundaţia CIREŞARII

luni, 20 septembrie 2010

Urechi de cratiţă - de Nicolae Geantă

România la zi a devenit parcă un ospiciu unde dialoghează surzii. Sindicatele, doctorii, profesorii, urlă de le crapă bojogii. Şi urşii politici merg mai departe. Ziarele trâmbiţează ştiri de tot soiul. Evident, multe cu sunet fals. Care trec pe lângă urechile înfundate ale Guvernului, ca pe lângă bulumaci. Profesorii nu mai sunt ascultaţi de elevi, chiar dacă dascălii strigă la ore din ce în ce mai tare. Părinţii nu mai sunt auziţi de generaţia emoticon, care pisează taste cu căştile pe urechi. Şefii aud greu muncitorii prin uşile capitonate. Sau înţeleg numai un morse al lor. Virusul nu ne-ar speria aşa de tare dacă s-ar opri doar p’aci. Dar, a intrat şi prin biserici. Unde fraţii tot mai greu aud ce vrea Dumnezeu să le spună. Deşi avem boxe şi microfoane!


Am văzut că surzii sunt tot oameni cu urechi. Nu le au lipsă şi nici tăiate. Pentru ei însă, urechile-s nefolositoare. Le cânţi de jale şi nu plâng, le cânţi să joace şi rămân statui. Sunt nepăsători. Nici o informaţie nu-i mişcă, nu-i cutremură, nu-i face să sară... Paradoxal, unii creştini avem urechi şi nu auzim: nici zornăiala la colectă, nici scrâşnetul din dinţi al bolnavilor, nici vaietele săracului, nici apelul misionarilor. N-auzim glasul Bibliei ce-ndeamnă renunţarea la ură, la bârfă, la minciună, la certuri, la mândrie, la partide, la dezbinare, la păcat. N-auzim clopotul care ne cheamă la biserică, şi nici trâmbiţa ce sună spre pocăinţă. N-auzim glasul pastorului duminica la predică, şi nici pe-al Păstorului, zi de zi, ceas de ceas. N-auzim orfanii, nici văduvele şi nici străinii. N-auzim nevoia celor ce construiesc biserici, nici a celor ce dorm în frig. Şi nici stomacul abandonaţilor ce ghiorăie de foame. N-auzim scârţâitul de roţi pe asfalt, şi nici apoi cuiele ce se bat la coşciuge. Urechile noastre sunt parcă de cratiţă!


Cu toate astea, nu ne place să auzim că se spune despre noi că suntem într-o ureche, nu dorim să avem prieteni care să spună ca noi dar să facă tot cum vor ei, nu ne convine când oamenii ne-ntorc spatele când le vorbim cu iubire, când nu se pocăiesc deşi glasul Cerului e clar ca lumina zilei. Nu vrem să avem în familie nici soţul, nici soţia şi nici copii surzi. Şi nici să ţinem monologuri. Şi dacă nouă nu ne place, să nu ne-autoînşelăm: nici Domnul nu apreciază fiii cu urechile-nfundate.
Medicii spun că surzenia apare când pe timpan se depune ceară. Dacă nu există un orificiu măcar cât acul, sunetul nu poate să ajungă sub formă de pulsuri la creier, aşa că trece pe lângă surd ca pe lângă stâlp. Chestia asta ne ajută să înţelegem de ce unii dintre noi avem urechile-nfundate. Pentru că o ceară malefică ne-a astupat timpanul: banii, televizorul, paharul de vodcă, facturile false, manelele, invidia, aroganţa, egoismul, ţigara, discoteca, grătarele, party-urile, horoscopul, Internetul, maşinile scumpe. Sau poate vreo Elodie ori un Făt Frumos. Pe unii ne-a măcinat moara urii, pe alţii viesparul politicii, pe unii ne-a surpat valul modei, pe alţii ne-a limitat gardurile religioase. Toate, şoapte dulci ale diavolului, care picură tot timpul ceara indiferenţei în urechile deschise parcă spre tot ce vine din hău.

Interesant este că cei cu „urechi de cratiţă” nu şi-au pierdut auzul din cauza strigătului din biserici, şi nici a tunetelor de vară pe care le trimite Tatăl din ceruri ca să ne mai trezească din somn. Poate n-au lucrat într-o cazangerie aici pe pământ, dar dacă nu se pocăiesc, dincolo vor lucra sigur la cazane.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu