Biserici împinse - de Nicolae Geantă

Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit - iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.

Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

De ce tace Dumnezeu?

În cadrul emisiunii "Early Show" (Spectacolul matinal), Anne Graham, fiica marelui evanghelist nonagenar Billy Graham, a fost intrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001: "Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întimple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?" După ce a meditat câteva clipe, Anne Graham a dat un raspuns magistral, logic şi profund. Inspiraţie divină.
"Şi eu mi-am pus deseori aceasta întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri… Cred, sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernele şi vietile noastre, căci ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Său. El, fiind El un adevarat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat la o parte... Cum de mai îndrăznim să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi spunem să ne lase in pace?
Cred că totul a început când Medeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee, şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA. Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că le-am afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbşte, aşa că am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să-i disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar directorii de şcoli au transmis ca nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când aceştia se poartă necuviincios, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, un oarecare membru inteligent al Consiliului de Administraţie al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât işi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele ţării, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, şi înca mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: “hai sa facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă strainii,

colegii de clasă sau chiar pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.

Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege".

Şcoala de predicare "Cireşarii" - deschiderea oficială 2010

Sâmbătă 16 octombrie, la Cluj-Napoca, Cireşarii au deschis prima Şcoală de Predicatori din România. Evenimentul istoric, a avut protagonist principal pe păstorul Vladimir Pustan, care a prezentat profesorii: Florin Ianovici, Adi Mocan, Cătălin Dupu, Dani Coste, Liviu Cabău, Otilia Dume, şi programa: Omiletică, Hermeneutică, Retorică, Limbaj non-verbal în arta predicării, Informatica aplicată, Elemente de exprimare orală, Istoria predicării. Mozaicul plurietnic sau multiconfesional - 117 penticostali, 18 baptisti, 10 crestini după Evanghelie, 4 ortodocşi şi un greco-catolic, diveritatea educaţională - absolvenţi de studii superioare (facultate, master, doctorat – 37 studenţi), absolvenţi de liceu sau actualmente studenţi (67), absolvenţi de şcoală profesioanlă (46), sau piramida vârstelor (studenţi între 18-59 de ani), scot în evidenţă că în România creştinismul începe să ridice barierele tradiţiei.

Vladimir Pustan şi Florin Ianovici, iniţiatorii proiectului, au povestit stările de agonie şi extaz prin care au trecut în ultima perioadă datorită acestei şcoli: de la teama de a nu avea studenţi, până la decizia de a opri peste 100 de persoane de la înscriere. „Un predicator slab nu poate predica nici din Biblie, dar unul bun poate predica şi din Mersul Trenurilor” a concluzionat Cireşarul nr. 1, care crede că proiectul va „clona” şi alte locaţii din România.

Poeţii urâtului - de Nicolae Geantă

Săptămâna aceasta am avut oportunitatea să păşesc într-o redacţie de ziar, a unui radio şi-a unei televiziuni. La talk-show-uri. Fără să lezez moralitatea acestor furnicarele mediatice (alcătuite de altfel din oameni isteţi, puşi în slujba populară), le-am explicat dervişilor condeiului şi-ai platourilor că au tendinţa să promoveze urâtul. Capul de afiş al tabloidelor de papirus sau virtuale ori linia de greutate a televiziunilor – acest areopag menajer, e alcătuită din can-can-uri, ştiri despre interlopi, talk-show-uri cu vedete ce fac efort cerebral să discute clar, politicieni corupţi, interviuri cu derbedei urbani, filme cu monştrii şi monstruozităţi, imagini cu femei despuiate, muzici percutante până la anihilare, arhitecţi ai insurgenţei lăcrămoase (cum îi numeşte Radu Paraschivescu pe manelişti), ştiri despre cum se copiază la examene, despre şpăgi... Într-un cuvânt: lături.

Le-am spus monşerilor din presă că urâţenia din societatea românească e tocmai modelul promovat de dânşii. Dacă promovezi urâtul, nu ai cum să mai cosmetizezi frumosul. Dacă la televiziune sau radio curg râuri de manele sau muzică grobiană gen rock ori ceea în care se spun vorbe, evident că tinerii îţi împuie capul cu manele pe holurile şcolii. Dacă în presă e promovat nu ştiu ce latifundiar analfabet cu miliarde, un afacerist hoţ cu bolid scump, ori o fată cu bust siliconat dar fără vocabule, normal că societatea asta urmăreşte. Dacă fură ei, noi de ce să nu furăm, e deviza celor de rând. Dacă în filme evadările sexuale nu-s o problemă, noi de ce să nu le gustăm, zic tinerii. Dacă se tatuează ei, noi de ce să fim mai proşti. Dacă ei pot să ucidă în şcolile americane, de ce n-am face-o şi-n România. Dacă poliţia înjură preşedintele ţării, de ce n-aş avea curaj să-njur şi eu primarul, directorul, şeful de echipă, preotul, păstorul, dirigintele sau profesorul universitar? Scenarii infantile. Manifestări ale spiritului gregar.

Rugăciune (2)

Tatăl nostru care eşti în ceruri,
când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;
când sufar, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;
când crucea mea incepe să fie prea grea, dă-mi şi crucea altuia s-o-mpart cu el;
când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e în nevoie;
când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;
când ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva care are nevoie să fie incurajat;
când simt nevoia de a fi înteles, dă-mi pe cineva pe care trebuie ca să-l înteleg;
când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să-ngrijesc;
când mă gandesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către altii.

Păcatele maimuţei - de Nicolae Geantă

Păcat de moarte am făcut! La o conferinţă recentă am avut tupeul să afirm că Darwin şi cimpanzeii săi n-au fost decât un vis volatil, un migălos complot antisenzorial. Ieşirea mea din corsetul normei acceptate, a intrat pentru cei obişnuiţi să danseze după cum le cânta muzica ştiinţelor, ca un şmirgel pe gât. „Da’ ce Nicule, tu nu te tragi din maimuţă?. Eu mă trag”, a încercat să mă-nfiereze un dascăl sexagenar - ce trebuia să iasă de mult la pensie, pentru care vocea raţiunii nu are nici o şansă să fie auzită. „Nu, d-le profesor, în familia mea n-a fost şi nu e nimeni maimuţă”, i-am replicat spontan colhoznicului ideologic crescut în dispreţul pentru divinitate. „Vorbeşti emoţional, nu cu raţiune băiete” a sărit ca pârjolit un alt ayatolah al cetei ştiinţifice, cu vocaţia de stăpân al evoluţionismului ce trebuie dovedit căpoşilor care nutresc rezerve, şi m-a acuzat apoi că distorsionez informaţiile sufocând elevii cu convingeri creaţioniste.

Le-am spus colegilor că un profesor nu-şi creşte elevii cu ideologie, ci cu dragoste. Dacă-i înavaţă că se trag din maimuţe, se vor comporta ca ele. Pentru omul-maimuţă, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nu se ruşinează de nimic. Şi de nimeni. Ieşit în societate păcatele maimuţei evoluate este că joacă renghiuri sinistre: ţipă în tramvaie, scuipă femeile pe bombeuri, râgâie pe holul facultăţii, flatulează în supermarket, se urcă în cârca profesorului la catedră, lipeşte guma pe scaun la McDonald’s, taie cu briceagul scaunele în maxi-taxi, se descalţă de pantofi în tren, umple staţiile cu coji de seminţe. Minte, înşală, corupe, urăşte. Deviza lui e „fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. E escroc sentimental: plânge până îi faci acte pe casă. Ameninţă la semafor, face gesturi obscene în intersecţii. Divorţează cu o autoadmiraţie tâmpă. Avortează fără remuşcări. Abandonează copiii în maternităţi, şi duce părinţii la azile de bătrâni. Când e-n frunte, când e şef, calcă pe cadavrele celor dragi, uită c-a plecat de la ţăruş. Are gesturi de banditism edificator, vorba lui Radu Paraschivescu.

Vă vine să credeţi ori ba, prin şcoli unii profi încă susţin vârtos că ne tragem din maimuţe. Apoi vin şi se plâng pe la teve ori ziare, că le dau tinerii în cap. Că liceenii sunt o orchestră de afoni nemiloşi. Că fetele vin la şcoală mai mult dezbrăcate. Că fumează fără să palmeze ţigara când trec dascălii pe lângă plozi. Că elevii sunt plini de nesimţire, de indolenţă şi de prost gust. Că sunt grobieni şi nu mai au nici un apetit pentru frumos. C-au devenit mici uzine ale infernului. Etcetera.

Le-am explicat colegilor că pentru aceste produse evoluţioniste ciocanul logicii nu reuşeşte să schimbe inima de piatră. Le-am spus că starea deplorabilă a început odată cu scoaterea religiei din şcoli. Şi cu promovarea maimuţei. Le-am mărturisit că numai Dumnezeu are la promoţie blândeţe, gingăşie, dragoste, iertare, pace. Numai El şlefuieşte caractere. Numai El redă identitate, valori, bune maniere. Ca un floretist rafinat al vorbelor le-am spus şi că duplicitatea lor: „sunt creştini, dar cred că se trag din maimuţe...”, nu este decât o religie sintetică. Una care îmbată sufletele cu mise idolatre şi lucrează fără a gândi la ziua decontului. Le-am spus şi replica Annei Graham la o emisiune cu Jane Clayson: “cred că totul se reduce la faptul că ceea ce ve-ţi semăna, aceea veţi şi culege”.

Urechi de cratiţă - de Nicolae Geantă

România la zi a devenit parcă un ospiciu unde dialoghează surzii. Sindicatele, doctorii, profesorii, urlă de le crapă bojogii. Şi urşii politici merg mai departe. Ziarele trâmbiţează ştiri de tot soiul. Evident, multe cu sunet fals. Care trec pe lângă urechile înfundate ale Guvernului, ca pe lângă bulumaci. Profesorii nu mai sunt ascultaţi de elevi, chiar dacă dascălii strigă la ore din ce în ce mai tare. Părinţii nu mai sunt auziţi de generaţia emoticon, care pisează taste cu căştile pe urechi. Şefii aud greu muncitorii prin uşile capitonate. Sau înţeleg numai un morse al lor. Virusul nu ne-ar speria aşa de tare dacă s-ar opri doar p’aci. Dar, a intrat şi prin biserici. Unde fraţii tot mai greu aud ce vrea Dumnezeu să le spună. Deşi avem boxe şi microfoane!

Am văzut că surzii sunt tot oameni cu urechi. Nu le au lipsă şi nici tăiate. Pentru ei însă, urechile-s nefolositoare. Le cânţi de jale şi nu plâng, le cânţi să joace şi rămân statui. Sunt nepăsători. Nici o informaţie nu-i mişcă, nu-i cutremură, nu-i face să sară... Paradoxal, unii creştini avem urechi şi nu auzim: nici zornăiala la colectă, nici scrâşnetul din dinţi al bolnavilor, nici vaietele săracului, nici apelul misionarilor. N-auzim glasul Bibliei ce-ndeamnă renunţarea la ură, la bârfă, la minciună, la certuri, la mândrie, la partide, la dezbinare, la păcat. N-auzim clopotul care ne cheamă la biserică, şi nici trâmbiţa ce sună spre pocăinţă. N-auzim glasul pastorului duminica la predică, şi nici pe-al Păstorului, zi de zi, ceas de ceas. N-auzim orfanii, nici văduvele şi nici străinii. N-auzim nevoia celor ce construiesc biserici, nici a celor ce dorm în frig. Şi nici stomacul abandonaţilor ce ghiorăie de foame. N-auzim scârţâitul de roţi pe asfalt, şi nici apoi cuiele ce se bat la coşciuge. Urechile noastre sunt parcă de cratiţă!

Identitate - de Radu Gyr

Eşti Doamne, bun; eu, pământean şi rău!

În dragoste nu-ţi seamăn, nici în milă,

dar după răni, sunt chip din chipul Tău

de păr dospit din cer, nu din argilă!

Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,

nici tălpile străpunse de piroane,

dar Tu mă faci părtaş la răstigniri

să-Ţi tot îngân osânda la icoane.

Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut

şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,

nu ştiu, Tu te cobori la mine-n lut,

sau eu mă urc spre raiul Tău, bând fiere?

Cu necersita slavă Tu mă-ncarci

şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile prea largi,
şi-Ţi cresc alături, sânge lângă sânge...

Adi Gliga la Câmpina şi Ploieşti

Duminică 5 septembrie 2010, Adi Gliga va concerta în judeţul Prahova. Dimineaţa de la orele 9,00, solistul împreună cu Cătălin Ciuculescu şi Daniela Dîrlea vor fi prezenţi la Biserica Penticostală “Emanuel” din Câmpina (Păcuri, str. 24 ianuarie, nr. 2A), iar seara, de la ora 18,00 cei trei tineri vor conduce programul de laudă şi închinare în Biserica Creştină după Evanghelie “Logos” din Ploieşti (Str. Miciurin, nr. 6). Mesaj biblic - Nicolae Geantă.

Abscisa iubirii - de Nicolae Geantă

         Un frate mărturisea la consiliere că îl supără tare rău nevasta. Când se sfădesc, el se roagă într-o cameră şi ea-ntr-alta: „Doamne, pocăieşte-mi soţia/soţul te implor...”. O tânără e invidioasă că o alta e la laptopul bisericii. Un slujitor împarte pâinea de la Masa Domnului unor fraţi cu care e-n plin tărăboi. Un altul strigă ca Tatăl să-l ierte, dar câteva urechi din biserică ştiu că-s neiertate de mult de el. Deunăzi, cineva din biserică îi „ura” tatălui meu grav bolnav să ajungă în... iad. „Că multe rele a făcut”... Astea-s valori cam des întâlnite pe abcisa iubirii. Adică pe orizontala Crucii Lui Hristos. Pe linia aceea OX, din sistemul de axe OX – OY, pe care noi nu-l înţelegem. Sau nu vrem, deşi e matematica Lui Isus.

Ştiu că nu ne place matematica. E-o cărămidă tare grea. Atât ea cât şi carnea de porc se lasă greu la ficat. Apoi, fierbe creierul. Îl contorsionează. Aduce temperatură. Şi ură. Dacă e pus puţin în faţa abacului, omul nostru de toate zilele zice că şi-a uitat ochelarii acasă. Că are hard-ul nelogat. Nu-i lucrează nici dacă îl pişti cu ceară. Să nu-i vorbeşti de suprafeţe ori înălţimi. Ameţeşte. Şi mai ales, să nu-i pomeneşti de axe OX şi OY. „Astea-s detalii tehnice care nu se folosesc decât la politehnică ori la construcţii. Nu în biserică frate”.

        Abscisa, ne spune matematica, e un număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului cuprins între originea axei (O) şi un punct dat (X), determinând poziţia acestuia. Biblic, abscisa iubirii indică lungimea şi sensul relaţiei dintre semeni (O, adică eu, şi X, adică ei). Hristos şi-a întins mâinile la Golgota ca o abscisă, demonstrând lumii că iubirea Sa e de la – la + infinit. Fără abscisa mâinilor Sale, lumea ar fi fost pierdută. Cea mai mare poruncă din Biblie lăsată de El, vorbeşte tot despre abscisa iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău..., şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Tradusă asta înseamnă că iubirea nu se poate în sus, pe ordonată, adică între mine şi Dumnezeu, dacă lipseşte de pe abscisă, între mine şi oameni. Altfel, relaţia e ruptă. Fără abscisă, crucea Domnului nu mai e cruce. Ci un stâlp. Ori un băţ. Dar un băţ pentru spinările nebune.

Undeva-ntr-o odăiţă - de Traian Dorz

Undeva-ntr-o odăiţă lacrimile nu mai curg,

undeva-ntr-o odăiţă cineva nu se mai roagă,

nu mai stă-n genunchi şi-n taină, nu mai cântă în amurg
dragostea cândva fierbinte, nu-i curată, nici întreagă.

Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunaţi,
undeva sub praf uitată zace Biblia iubită,
împrejurul unei mese nu se mai adună fraţi,
la o uşă încuiată stă iubirea neprimită.

Cândva cum curgea aicea caldul lacrimei izvor,
cândva cum veghea iubirea la fereastra luminata,
cum sunau de cald şi dulce psalmii sfântului fior,
cum era această Carte de cu drag şi mult căutată.

Nicicând n-am crezut c-această uşă va avea zăvor,

nicicând n-am crezut c-această casă va ajunge mută,

c-o s-ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor
focul stins, calea pustie, vatra rece şi tăcută.

O, cum a putut fi harul şi de-aicea alungat,
alungaţi iubiţii oaspeţi, dragostea îndepărtată,
curăţia pângărită, legământul sfânt călcat?

— Vinovată odăiţă, cum vei arde tu odată!

Aşteptări... - de Nicolae Geantă

Aştept o biserică în care fraţii să nu mai stea unul aici, şi altul... hăt-colo, învăluiţi în dragoste de arici. Fiindcă aricii, şi când se iubesc tot se înţeapă.

Aştept o biserică în care credincioşii să nu se mai ghideze după cum le dictează spiritul epocii, căci moravurile se domesticesc, însă desprind declinul spiritului ecleziastic.

Aştept o biserică în care Comitetele să nu mai fie „asociaţii familiale”, fiindcă Dumnezeu în cer strigă la catalog doar fiii, nu şi nepoţi.

Aştept o biserică fără Hopa-Mitică. Altfel, unii vor trage sforile, ceilalţi vor dansa.

Aştept o biserică în care copilul săracului să nu mai vină cu teneşii rupţi şi tricoul ciuruit la liturghii, în timp ce garderobele surorilor „cu mână” se schimbă în fiecare sabat.

Aştept o biserică în care la sfârşitul predicii fraţii să n-o mai taie ghiulea la maşini. Pentru că parcarea nu-i costă nimic. Dar nici zâmbetele ce-ar putea să le ofere.

Aştept o biserică în care după program fraţii să se-mbrăţişeze, să-şi strângă mâinile să se sărute, să se mărturisească. Căci confesionalul de azi a ajuns treptat ca ghilotina de descărcare a conştiinţei în faţa unui funcţionar ce nu înţelege dramele ce-i ajung la urechi.

Aştept o biserică în care fraţii să nu se mai certe dacă Masa Domnului se ia cu pâine dospită sau nedospită. Pentru că nu compoziţia pâinii o are în vedere Dumnezeu la Cină, ci curăţia cugetelor ce vin să se-mpărtăşească cu El.

O bucăţică de viaţă... - GG Marquez

Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt doar o păpuşă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, întelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilaţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucaţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lasând la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până Soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o Lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucaţică de viaţă.. N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeala crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lasa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fară să bage de seamă că adevărata fericire rezidă din felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ pentru prima oară degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

 de Gabriel García Márquez 

Bucuria în crizele vieţii - V. Pustan & N. Geantă

Mă bucur de impozitele care mi se opresc din salariu. Asta înseamnă că am serviciu.

Mă bucur de evoluţia preţului la benzină. Asta înseamnă că am maşină.

Mă bucur când şterg geamurile murdare ale casei. Asta înseamnă că am locuinţă.

Mă bucur de fata mea care mârâie când o pun să spele vasele. Asta înseamnă că e acasă, şi nu trebuie să-i port grija că hoinăreşte prin discoteci.

Mă bucur de murdăria pe care o lasă musafirii când vin pe la noi. Asta înseamnă că avem prieteni care ne vizitează. Alţii nu au pe nimeni.

Mă bucur de hainele care au început să stea cam strâmt pe mine. Asta înseamnă că am ce mânca.

Sfaturi pentru colegii mei - Vladimir Pustan

Spuneţi-le oamenilor că a mai rămas puţin... Clepsidra timpului înghite ultimele fire de siliciu după care va exploda în veşnicie.

Spuneţi-le oamenilor că joaca de-a biserica se poate finaliza cu căderea în bot în hăul iadului. Nu programele noastre sofisticate Îl bucură pe Domnul. În filarmonici sunt cântăreţi mai buni decât ai noştri, la televizor găsim oratori mai străluciţi decât cei ce se învârt pe lângă amvoanele noastre.

Spuneţi-le oamenilor că păcatele mici cântăresc greu la judecată. O pietricică în pantof te aşează jos, iar de acolo poţi privi strâmb vulpile mici ce-ţi zâmbesc albastru.

Spuneţi-le oamenilor că praful de pe Biblii va fi folosit de îngeri ca probă în condamnarea noastră. Genunchi tociţi de rugăciune trebuie, nu şezuturi tocite de yahoo messenger.

Lăsaţi cuvintele găunoase şi ebraice şi vorbiţi-le oamenilor simplu să priceapă ce au de făcut. Nu mai speriaţi poporul cu criza. Dumnezeu e bogat, iar bau-bau-ul nostru e stupid.

Spuneţi-le oamenilor că viaţa trece şi când nu faci nimic, totul curge şi totul se plăteşte.

Vorbiţi-le despre dragostea lui Isus, dar spuneţi-le că El e şi foc mistuitor.

Spuneţi-le oamenilor că plăcerea păcatului e de-o clipă, iar remuşcările sunt eterne. Spuneţi-le că a venit primăvara de două luni şi să iasă din biserici şi mall-uri vestindu-L pe Hristos prin parcuri.

Spuneţi-le nu ce vor ei să audă, ci ceea ce trebuie să audă. Spuneţi-le adevărul chiar dacă n-o să mai fiţi aleşi în conducerea bisericii şi-o să lucraţi ca măturători de stradă. Mai bine să suferiţi voi din cauza adevărului decât să sufere el din cauza voastră.

Vă rog să luaţi în calcul, în Numele lui Isus din Nazaret, posibilitatea că am dreptate în ceea ce vă scriu.

Spuneţi-le oamenilor că se aud paşii Mântuitorului. Dar şi ai lui Antichrist!

de Vladimir PUSTAN