Murim câte puțin de fiecare dată când mușcăm cu ură din iubire - de Nicolae.Geantă

Seara trecută am certat una dintre fete. Ea nu făcuse în fond nimic rău ci doar a vrut să-mi argumenteze. Eu, parcă orbit de orgoliu am contrargumentat. Sărăcuța a început să plângă. Lacrimile m-au dezarmat. Nu știu de ce, dar pe mine lacrimile mereu mă fac plastilină.

Ea a plecat în dormitor. Salutând respectuos. Dar tristă. Eu i-am urat “noapte bună”. Și deodată mi-am amintit o poveste: “Un șarpe a intrat într-un atelier de tâmplărie, și în timp ce se târa a dat peste un fierăstrău. Evident ca a fost ușor rănit. Apoi, cu toată furia șarpele a mușcat fierăstrăul. Dar s-a rănit grav la gură! Văzându-se plin de sânge s-a hotărât să atace fierăstrăul. S-a încolăcit după el și l-a strâns, l-a strâns, l-a strâns… Cu toată puterea. Dar, cum bănuiți deja, s-a… sinucis!”

Câteodată acționăm extrem de ciudat cu cei de lângă noi. Poate chiar cu aceia ce ne sunt cei mai dragi. Ne înfuriem. Ne mâniem. Ne folosim dinții. Și, ne trezim că până la urmă ne rănim pe noi! Sângerăm… Putem muri!

Murim câte puțin de fiecare dată când mușcăm cu ură din iubire. Murim câte puțin de fiecare dată când ne mâniem. Murim câte puțin de fiecare dată când reproșăm. Murim câte puțin de fiecare dată când pentru spiritul dreptății sacrificăm iertarea! 

Simțeam c-am murit. I-am scris povestea cu șarpele. I-am trimis îmbrățișări și multe inimi. Iar pe telefon mi-a apărut instantaneu: “I love my dad”. Atunci am înviat!

Nicolae.Geantă