România, între predestinare și Kebab - de Vladimir Pustan

Mi-a fost uşor să resping existenţa unei predestinări istorice aşa cum îşi imaginea Marx că poate să fie. Dar am avut serioase probleme cu existenţa unei predestinări geografice, pentru poporul a cărui glorie şi umilinţă le împărtăşesc. Nu sunt de acord cu bătrânul cronicar care zice că am fost „supt vremi”; nu că n-ar fi avut dreptate, ci că semăna, cu barbă cu tot, cu Marx şi, mai ales, nu eram obligaţi să stăm sub vremi când puteam sta deasupra lor oricât de mult ne-ar fi costat. Îmi este mai apropiată afirmaţia celuilalt cronicar ce ne vedea tot timpul în calea răutăţilor, or asta nu mai depinde de tine. Înseamnă că te afli la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, însă şi aceasta are gust de predestinare.


Puteam fi în locul ungurilor, mai aproape de Occident, dar nu mai aveam Vama Veche cu marea albastru-verzuie, plină de alge. Dar la fel (îngrozitoare imagine!) puteam fi aproape de Polul Nord, mult mai vecini cu ruşii decât suntem.
Suntem aici de două mii de ani. Avem trecut mare şi vom avea viitor mare, vorba lui Eminescu, dar păcat este că nu avem prezent pe măsură.
Vrem să ne ridicăm în picioare pentru că nu poţi vedea corect stând pe brânci, spunea Paler, care nu privea geografia noastră fatală, nici istoria noastră măreaţă, ci mai mult direcţiile vântului; „suntem un popor meteorologic”, afirma el înainte de moarte. Ca imagine, suntem ca şi sacul acela de vânt care se pune pe aeroport şi care se mişcă după cum bate vântul. Aşa am fost de două mii de ani, nu ne-am rupt, nici nu ne-am clătinat, numai ne-am schimbat direcţia mereu, după cum bătea vântul.




Eram la Mangalia în bătaia vântului uscat şi mâncam baclavale stropite cu sirop de trandafiri şi mă gândeam că musai trandafirii trebuie să fie bulgăreşti. Am întrebat unde se poate bea o cafea turcească pe nisip şi nu se putea bea nicăieri pentru că Ada-Kaleh era sub ape, comuniştii răzbunându-se pe cei o mie de ani de gingirlii turceşti. Îmi treceau prin cap cuvintele lui Alecu Russo: „prin slavii de la Dunăre spiritual ne-am apropiat de Bizanţ, din secolul XV am suferit o moleşitoare influenţă turcească de la efeminaţii şalvari şi işlice ce îngreuiau capul de nu mai puteam gândi.” Vedeţi de unde ni se trage înţepeneala cugetării? Să schimbi cuşma dacică, uşoară şi aerisită cu turbane imense, caftane, peşcheşuri, ciubucuri, temenele, geamparale, cadâne, seraiuri, iată un cumplit şi păgubos schimb. Să-ţi trimiţi copiii la Stambul să devină eunuci, fetele cadâne, să mănânci şerbet şi rahat până rămâi fără dinţi, să faci sciatică de atâta curbat de spinare, să-ţi trimiţi punga cu bani la Bosfor, să stai cu ochii aţintiţi pe Dardanele de unde vine mazilirea cu laţul aferent, iată îndeletniciri de sute de ani.
Această aşteptare a născut ortodoxismul, o religie înţepenită în tipicuri şi formalism, cum zice Lovinescu, şi tot de la el citez: „ne-am exprimat gândul latin în slove chirilice cu cerdacuri, sufletul nostru plin de voinţa românilor s-a dislocat în fatalismul oriental”.
Oribilă imagine surprinsă de C. A. Rosetti cu boieri români ce dansau european îmbrăcaţi oriental, lucru care l-a făcut să ceară boierilor să lepede păcătoasele de caftane. Venea vântul schimbării, Occidentul îşi făcea nemilos loc înapoi în sufletul românesc, dar noi nu ne lăsam. Aveam obiceiuri grele şi oamenii înnoirii şcolaţi la Paris sau Viena întâmpinau o rezistenţă dârză. Ei se numeau pantalonari pentru că nu mai purtau şalvari şi se mai numeau bonjurişti pentru că aveau prostul obicei că se sculau de dimineaţă şi nu dormeau până la ora 1400.




În1774, Johan Ehrler, un neamţ băgăcios, face o vizită pe la noi şi în însemnările lui de călătorie cetim că românilor le place atât de mult să fumeze din narghilele, încât se scoală şi de trei ori pe noapte să-şi satisfacă această plăcere. Ziua stau tolăniţi pe divane, mănâncă şi dau afară fără să se scoale de pe ele câte trei zile la rând.
Orice încercare de a răsturna situaţia era privită ca atentat la digestia neîntreruptă. De aceea l-au căutat pe Horea prin păduri şi au pus preoţii să-l blesteme prin biserici.
Dumitru Drăghicescu scria în 1907, anul altei răscoale, împotriva digestiei prelungite: „Dintre toate popoarele creştine, românii sunt poporul cel mai sceptic, cel mai puţin credincios. O rasă occidentală cu obiceiuri orientale...”
Pe malul Dâmboviţei am lepădat doar işlicele, dar obiceiurile au rămas. Ne plac manelele şi peşcheşurile, ne place să scuipăm seminţe negre şi să bem cafele tari pentru că în suflet mai păstrăm încă amintirea unei vieţi trecute şi totuşi prezente. În această viaţă dacii au rămas pe Columnă cu badea Cârţan, dormind între ei, iar românii s-au transformat în guralivii italieni, care şi-au deschis pizzerii în oraşul meu, în care Samuil Vulcan a construit un liceu ca absolvenţii lui să lupte contra turbanelor.
Se spune că, într-o zi, un înger s-a dus la Dumnezeu, care Se odihnea după crearea pământului şi I-a spus: „Nu e drept, Doamne, să-i dai României munţi frumoşi, câmpii roditoare, deschidere la mare, aur şi alte bogăţii, iar alte ţări să le umpli de deşert.” Dumnezeu i-a spus: „Stai să vezi ce popor îi dau în compensare”.
V l a d i m i r _ P u s t a n