Lumânarea speranței

Patru lumănări ardeau pe masă. Era aşa de linişte, încât se putea auzi ce “vorbesc”. Prima lumânare suspină: “Eu mă numesc pacea, dar oamenii nu mă doresc!”, iar lumina ei se stinse în următoarea clipă. Cea de a doua lumânare spuse: “Eu mă numesc credinţa, dar oamenii nu mai doresc să ştie nimic despre Dumnezeu”. O adiere de vânt stinse şi lumina acesteia. A treia lumânare spuse tristă: “Eu mă numesc dragostea, dar oamenii se gândesc doar la ei însişi şi nu la alţii”. O ultimă licărire şi se stinse şi aceasta. Un copil veni în cameră şi văzu lumânările stinse şi începu să plângă.

“Nu-ţi fie frică”, spuse cea de a patra lumânare. “Eu mă numesc nădejdea, şi atât timp cât ard, putem aprinde din nou lumânârile: dragostea, credinţa şi pacea!”