Fundaţia CIREŞARII

luni, 30 septembrie 2013

O, strop de cer - de Traian Dorz


Când m-au închis, trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine,
pe-un strop de geam, un strop de cer!...

-O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit, şi doborât, şi-nvins!

În câte rânduri, către Tine,
s-a ridicat privirea mea,
când întunericul acela
de nemaindurat părea!

De câte ori, în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat şi doborât,
doar gândul şi ochii a privi puteau!

O, strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur,-
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu