Isus în celulă - Radu Gyr

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El în celulă
și-L făcea, mai înalt și mai trist!

Mâinile Lui, păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-i bătea cu argint pe veșminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

Uimit, am sărit de sub pătura sură:
- De unde vi Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne avea urme de cuie și rugină,
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele-I oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase,
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi ți guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul în mână
și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din alunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă, și era Lună,
numai Isus, nu era nicăieri...

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns...

- Unde ești Doamne? am urlat la zăbrele.
Din Lună venea miros de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui!