Chestionând vreo 400 de liceeni înainte de vacanţă, la întrebarea: "de ce merg tinerii la Înviere?", cei mai mulţi au răspuns: "să luăm lumină"! "Şi ce să faceţi cu ea?" - i-am întrebat. "Nu ştim", a fost răspunsul cel mai des afirmat; "s-o ducem acasă, să ne meargă bine"; "să dăm ture bisericii cu ea"; "să o ducem în cimitire la morţi"; "să ducem morţilor lumină, e dumnezeiască"; "s-o duc acasă şi s-o sting de tavan", "o aprind pentru Isus"; "o duc la cimitir, dar e bună şi pentru casă"... "Aşa e la noi, a comentat intrigat un flăcău de-a doişpea - cu un cioc din doi-trei peri şi părul răvăşit. Tradiţia nu se discută. Nu trebuie să folosească". (Răspunsul ăstuia m-a uluit!).
I-am mai întrebat pe tineri "de ce aprind lumina la şcoală?". "Glumiţi, faceţi mişto de noi?"... "Ca să vedem să scriem", mi-a răspuns o puştoaică. "Adică să înlăturaţi întunericul, nu?". "Daaa, nu vă e clar?"
Le-am spus tinerilor că lumina se aprinde când este întuneric. Odată cu ea negura dispare. Dacă intru într-o cameră întunecată, părăsită de mult timp, poate că mizeria, pânza de păianjen sau patul făcut vraişte nu se văd. Dar când aprind becul, zăresc bine camera întreagă. Aşa cum este. Reală. Nimic nu rămâne ascuns. Văd gunoiul din unghere, praful de pe obiecte. Găurile moliilor sau ale şoarecilor! Atunci am două soluţii: fie pun mâna pe mătură şi fac curat, fie neglijez debandada. Decizia din urmă poate fi luată şi cu lumina stinsă, şi cu ea aprinsă!
Tot aşa trebuie să fie şi cu lumina luată la biserică. Trebuie să primim Lumină, pentru că trăim în întuneric. În negura păcatelor, în fumul gros al plăcerilor. Fără Lumina divină a Lui Hristos, mergem ca orbii. Ca chiorii spirituali. Ne băgăm degetele în ochi ziua în amiaza mare. Ba mai mult, maldărul de gunoaie al lumii nu se vede. Şerpii, păienjenii, gândacii, şi toate lighioanele firii ne umplu până la tavan casa. Praful indiferenţei ajunge de câteva degete grosime! În momentul când aprindem Lumina, ne îngrozeşte peisajul. Nu ne vine să credem că mizeria e în casă la noi! Rămâne apoi cele două soluţii: fie facem curăţenie, fie neglijem mizeria!
Dacă spunem că în seara de Înviere luăm lumină, cum se face că ea lipseşte imediat a doua zi? Pentru că ţipetele, manelele, înjurăturile, picnicurile, îmbuibările, muzica zgomotoasă, berea care umple pâraiele, munţii de deşeuri menajere de pe spaţiile verzi, sângele din microbuzele Salvărilor, paturile din spitale, duba poliţiei etc, mă fac să cred că chestia cu lumina e numai zicere din gură! Zarva din ziua de Paşti nu e întrecută în poluare (de orice fel) decât de cea de la Revelion.
Dacă lumina de la Paşti mă ajută, înseamnă că o am de la Hristos. Dacă din searacând o primesc îmi schimbă inima înseamnă că e de la Domnul. Dar dacă eu o am numai în lumânare, câteva ore în biserică sau pe drum, iar de a doua zi continuu fără să-mi schimb măcar freaza, înseamnă că nu am primit-o. Ba mai mult de atât, lumina în care trăiesc poate fi... întuneric. Asta n-o spun eu, ci Domnul, Hristos!
Fie ca în seara asta, şi nu numai, cei care merg la biserică să primească Lumina. Adevărată. Ea să ardă în ei, pentru ei, pentru cei din jur. Viaţa celor ce-o primesc să devină o făclie. Făclie care, nu trebuie să fie pusă sub obroc!
Vă doresc, de sărbătoarea Învierii, să luaţi Lumină! Hristos are destulă. Pentru toţi!
Hristos Anesti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu