S-a dus vestea pe planeta albastră că romanii râd de viață și de moarte. În cimitire. Auzisem că la Săpânța, pe granița Maramureșului cu Tisa, și implicit cu Ucraina, acolo unde se agață harta în cui, Cimitirul Vesel e ceva la bășcălie. Miștouri despre morți. Glume nesărate. Însă când am trecut printre crucile albastre, mi-am dat seama că nu-i așa. Nimeni nu râde de moarte. Nimeni nu face haz de necaz. Mesajele de pe cruci sunt literatură. Sunt istorie. Sunt sociologie. Și religie. Fiecare cruce are istoricul ei. Fiecare mort își povestește viața. Trăită, desenată, scrisă. Urma pașilor lăsați aici în vale, în lume.În orice cimitir am intrat până la Săpânța, crucile nu mi-au vorbit decât despre moarte. Am văzut epitafe, interesante de altfel, cu maxime celebre ori anonime, care fac din orice dezertor un erou. Toți au fost robi buni, toți au fost tați, mame, copii sau bunici minunați. Atât. La Săpânța însă e altceva. Fiecare cruce îți prezintă cât mai aproape de realitate pe cel ce-a fost odată. Cu bune, cu rele. Fără menajamente. Exact așa cum a fost. Dacă te înarmezi cu răbdare și timpul aferent, citești istoria satului. Ce localitate se mai poate lăuda cu așa ceva? Unde mai poți învăța poezie în cimitire, prin care moartea e zugrăvită frumos?
La Săpânța, am învățat că dincolo de mormânt ne vom prezenta la Dumnezeu c-o poezie. Frumusețea ei va consta nu în lungimea strofelor, nu în versurile măiestos aranjate, nu în cuvinte măgulitoare, ci în felul cum o interpretezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu