Cea mai veche versiune a rugăciunii „Tatăl nostru”, apărută în „Evangheliarul slavo-român de la Sibiu” (tipărit în 1551-1553)
„Tată nostru, cine eşti în ceri, svinţească-se numele tău; şî să vie împărăţia ta; şî să fie voia ta, cum în ceri aşa şî pre pământ. Pita noastră săţioasa dă-ne astădzi; şî ne iartă noo datoriele noastre, cum iertăm şî noi datornicilor noştri; şî nu ne du în ispită, însă izbăveaşte-ne de reu. Că a ta iaste împărăţia şî puterea şî slava în vecie. Amin!”
O mie de cărți înseamnă mii de povești, mii de idei, mii de principii. Mii de dialoguri, de întrebări și de răspunsuri. Și toate adunate numai într-o oră zilnic de citit.
O oră zilnic de citit și vei avea nu doar cunoștințe vaste într-unul sau mai multe domenii, dar vei deține un vocabular bogat, un creier fortificat, o experiență de viață uluitoare pentru cei din jur.
Banca new-yorkeză Morgen Stanley publica un studiu în 2013 făcut în 30 de țări: oamenii petreceau zilnic 141 minute pe telefon și cca 50 minute pe tabletă. Adică 190 minute pe zi. Adică 3 ore și 10 minute. Repet în 2013. 200 de minute de petrecut cu fleacuri... 200 de minute de citit ar fi 140 de pagini. Aproape o carte pe zi! Sau o carte jumătate la două zile! Adică undeva la 180-190 de cărți pe an!
Puțini dintre noi citesc câte 3-4 cărți pe săptămână. E greu. Dar măcar una se merită. Asta ar însemna măcar 20 pagini pe zi.
Groucho Max ne spune cum găsește televiziunea foarte educativă: „De fiecare dată când cineva deschide televizorul mă duc în altă cameră să citesc o carte!
Știai, cărțile îți sunt aripi.
Tu ai curaj să citești?
Cărțile sunt ca oglinda. În ele vezi doar ce ai în interiorul tău!
În al doilea război mondial, evreicele înghesuite în ghetoul din Varşovia îşi pierdeau ciclul menstrual la treizeci de ani, intrând în menopauză din cauza foamei. Adică nu mai puteau da viaţă. O grămadă de creştini sunt înghesuiţi în biserici-ghetou, înfometaţi programat. Li se dă să mănânce o dată pe an în vestita săptămână de evanghelizare. Mâncare nu, ci direct desert. În restul anului se aud maţele tulburate de foame. O luptă surdă pentru amvonul de la care, mai apoi, să nu spui nimic.
Foamea duce la pierderea puterii de-a naşte… Nu mai naştem
idei care să ducă la revitalizarea vieţii spirituale. O înţepeneală cu miros de
hoit, a minţii. Şabloanele şi fixaţiile ridicole golesc bisericile. Minţile
goale nasc suflete goale care nasc bănci goale. Soluţiile aici sunt să-i
pedepseşti pe cei ce nu mai vin la programul de dimineaţă; sau vin doar când
apare cineva la orizont cu o mână de iarbă. Şi oaia aleargă zănatică şi mănâncă
tot ce-i pui sub bot, chiar dacă-i otrăvit sau iarbă artificială de plastic.
Ca și în oastea lui David, avem un procent mare de „obosiți”
și în Oastea Domnului. Max Lucado spunea că indiferent care ar fi motivul,
Biserica își are porția (proporția, zic eu) de oameni care doar stau și se
odihnesc. Care „tau frunză la câni”,
vorba ardelenilor. Care stau sub umbra „rodiului din Migron”. Nu le pasă că
dușmanul e gata să-i sfâșie, să-i înghită! Ce facem cu astfel de ostași?
Mă uitam cu tristețe la niște copii cum din supărare trec instant la bucurie, zâmbet și li se luminează fața când părintele le pune în mână telefonul și tableta. Medical explicăm asta printr-un mădular din trup pe care ni l-a dat Dumnezeu. O bucățică din creier numită nucleus accumbens și care e considerată a fi centrul plăcerii. Când copilul se uită la tv, tableta, sau la jocuri pe telefon un alt mădular din creier (dopamină) transmite semnalul plăcerii la centru (bucățica din creier de care spuneam). Copilul se simte bine, se liniștește și zâmbește. Va căuta tot mai multă plăcere uitându-se la fimulețe pe ipad și jucându-se pe telefon, iar făcând acesta va crește nivelul de dopamină. Cu cât centrul plăcerii e folosit mai mult cu atât mai mult scade senzația plăcerii resimțită. Știți ce înseamnă asta? Simplu – vrem mai mult să ne jucăm pe telefon. Mai mult ipad. Nu ne mai ajung 10 minute, vrem 20, 30, apoi 1 oră. La alte vârste fenomenul e la fel, vrem mai mult alcool, mai multe droguri....pentru ca să obținem senzația de plăcere care se tot diminuează. Unii ajung să bea excesiv, să aibă doze tot mai mari din ceea ce consumă, acele senzații tari și periculoase pentru a simți plăcere. „E fun” îmi spunea un bolnav care și-a recăpătat cunoștiința după ce a căzut și avea convulsii epileptice după consum. Unii chiar mor din cauza complicațiilor medicale și a efectelor secundare.
Revenind la copilul care are telefonul în mână și se uită la
filmulețe nu putem ignora fenomenul de dependență. Unele studii sunt șocante: -
până la vârsta de 2 ani 38% din copiii americani au folosit un telefon,
tabletă. Până la 5 ani peste 50% folosesc regulat tableta, computerul. Până la
7 ani majoritatea joacă regulat jocuri video, iar în adolescență petrec mai
mult timp pe net decât cu părinții, profesorii etc. (2) Peste 95% din tinerii americani joacă
jocuri video.(3)
pentru a citi întreg articolul dă click pe pagina de Fb a lui Vlad Schlezak
Uneori nu ne
convine când vin încercările peste noi. Dar fiecare încercare mă determină să
fac o probă nouă aripilor mele. Dacă nu am avea obstacole nu am ști că putem
zbura. Fiecare obstacol e un alt fâlfâit de aripi. Un nou avânt. O nouă
decolare...
„Sunt fericiți bețivii? Dar femeile ce fac adulter? Dar smardoii care cotonogesc nevinovați? dar șmecherii care produc bullyng?” „Cred că sunt fericiți”, mi-au spus copiii. „Și asta e fericire?” Tăcere... „Dar oamenii săraci pot fi fericiți?”. „Desigur”. „Păi cum, că ați zis că trebuie să fii bogat?”
Le-am zis că fericirea trebuie să fie ceva uniform pentru toți. Ceva la care să aibă acces oricine. Și cel bogat, și cel sărac. Și femeile, și bărbații. Și tinerii, și bătrânii. Ba chiar și cei ce au greșit. Și vinovații au dreptul la fericire! Ca tâlharul de pe Cruce.
Iubesc oamenii
care își păstrează mereu
sufletul de copil.
Inocent.
Iubesc oamenii
care cheltuie dragoste
fără să vâneze beneficii.
Lor le cresc flori
în palmă.
Se spune că realitatea e ruina unui basm. Subiectele din cărți sunt desprinse din viață dar viața nu se trăiește din cărți. Îmi cert copiii că nu știu, apoi realizez că eu nu mai știu și asta e semn de bătrânețe. N-am mers niciodată pe un drum bătătorit ci mi-am făcut propriile poteci, pentru că nimeni nu lasă urme pe asfalt. Uneori mă simt ca un pom uscat dar mă liniștesc la gândul că pomii sunt canalul de comunicare al lui Dumnezeu cu pământul…
Cele mai multe vise mi s-au împlinit pentru că am visat puțin.
Nefericit însă poți fi și dacă ți se împlinesc toate… Viața e o poveste ce atunci când devine mai interesantă trebuie să se sfârșească întrucât povestitorul adoarme în fotoliu.
Și apoi se trezește într-o altă poveste, pentru că dincolo nu e altceva decât lumea basmelor…
Eram masterand când am auzit că a plecat. Vestea m-a întristat profund. Visasem cu ochii deschiși că am să pot să-l strâng odată în brațe. Și să îl rog să-mi pună mâna pe cap, să rostească o binecuvântare. Crescusem cu cărțile sale. Cu predicile sale. Cu citatele sale celebre. Și învățasem din iubirea sa zi de zi. Era cel mai renumit păstor român. Cel mai tradus scriitor român al tuturor timpurilor (în peste 80 de limbi), atât de cunoscut pe mapamond dar evitat în România culturală, pentru greşeala de a fi protestant. Era Richard Wurmbrand.
Considerat de Kremlin cel mai mare duşman al comunismului, singurul român care s-a clasat vreodată în top 70 de personalităţi ale lumii, a creat naţiunea în dimensiunea curajului. „Martirul viu” şi-a oferit bucăţica de pâine săptămânală colegilor suferinzi din celulă, a renunţat la medicamentele sale pentru tinerii bolnavi din puşcărie (după modelul în care „sfântul închisorilor” - Valeriu Gafencu, a procedat cu el), a declarat întotdeauna la anchete (sub tortură!) numai nume scrise pe crucile cimitirelor (și azi, unii dintr-ai noștrii lansează rachete împotriva fraților lor!), a introdus în spatele Cortinei de Fier literatură religioasă, alimente şi îmbrăcăminte, a tipărit şi înmânat Biblii soldaţilor atei ai Armatei Roşii care invadaseră în România postbelică și pe unii i-a convertit. A fost maratonist. Iar noi pietoni.
A doua zi, proprietarul bărcii s-a dus la cel care îi vopsise barca și i-a prezentat un cec, mult mai mare decât plata pentru munca depusă. Pictorul a fost surprins și i-a spus:„Mi-ați plătit deja pentru pictarea bărcii”. "Dar acest lucru nu este pentru vopsea. Acesta este pentru repararea găurii din barcă." "Ah! Dar a fost un serviciu atât de mic ... cu siguranță nu merită să-mi plătiți o sumă atât de mare pentru ceva atât de nesemnificativ".
