ProSefora

youtube

vineri, 31 mai 2019

Tu mai stai în genunchi la rugăciune? - de Nicolae.Geantă

Era exact în ziua când am împlinit 40 de ani. Ionică, un frate în căruciorul cu rotile, puțin mai în vârstă decât mine, a spus spre sfârșitul mărturiei sale: „Știți care e cea mai mare dorință a mea?”. Apropos, care ar fi dorința cea mai mare a unui om care nu se poate deplasa pe picioare, nu poate să se ridice din pat și nici să se încheie la cămașă? M-am gândit că zis cu lacrimi în ochi: „Să pot să mai cobor odată din cărucior și să mă rog în genunchi!”. Am intrat în pământ de rușine. Eu aveam ambele picioare de fotbalist și alergam toți Subcarpații. Dar nu îi mulțumisem niciodată lui Dumnezeu că le puteam îndoi la rugăciune. De fapt, le îndoiam  dar rar. De rugat mă rugam. În picioare... Nu voi uita niciodată dorința lui Ionică. Am plâns toată ziua aceea. Și pentru el, și pentru mine, și pentru Hristos.

 sursa foto Mesagerul lui Hristos
Acum am 50 de ani. Și am descoperit o fotografie cu un frate cu dizabilități, care a venit primul la biserică. Da, cei care nu au picioare vin la timp. Ceilalți... Fratele și-a lăsat „picioarele” în bocanci, a coborât pe dușumea și a îngenunchiat. În cioturile de la picioarele amputate! Mai are rost să fac comentarii? Am plâns din nou. La exercițiul ăsta suntem cel mai falimentari...

Mă gândeam astăzi, gonind cu mașina, ce diferență este între omul cu cioate de picioare îngenunchiat și o biserică (nu spun care, din țara noastră) în care am interdicție pentru că într-o duminică seara, după o predică, înainte de un Crăciun, am „îndrăznit” să îi cobor pe toți în genunchi la rugăciune!!! Nu fac mai multe comentarii!

Un proverb arab zicea: „Nu mă voi mai plânge niciodată că nu am pantofi din ziua în care am văzut un om fără picioare!” Câtă dreptate. Uneori Dumnezeu ne arată cât de binecuvântați suntem! Nu cred că există vreo pereche de pantofi mai scumpi decât o pereche de picioare!

Când mă uit la un om cu dizabilități care se roagă pe genunchi nu am cum să nu mă umplu de rușine! Și mă întreb, și te întreb: „oare eu aș putea să fac asta dacă aș fii în locul lui?”.

Chiar așa, tu ai sta în genunchi să te rogi dacă n-ai avea picioarele întregi?
Sau dacă le ai întregi, ca și mine, de când nu le-ai mai îndoit în fața lui Dumnezeu?

Nicolae.Geantă

Ziua de după Ierihon - de Vladimir Pustan


Când a trebuit cucerit Ierihonul, generalul Iosua a cerut un plan de bătaie de la comandantul suprem, Căpetenia oștirii Domnului, adică Isus. A primit un plan ciudat, un fel de învârtit în cerc, ce numai în pustie îl mai experimentaseră. Ierihonul a căzut pe tăcute și toate lucrurile deveniseră clare. Dumnezeu era cu ei…

Iosua devenise cunoscut și temut în toată țara…

Poate de aceea când a trebuit cucerită cetatea Ai (o îngrăditură de lemne, corturi și oameni speriați) nu s-a mai consultat cu Îngerul, ci a folosit ce învățase în școala militară. Acan furase și teoretic blestemul era acolo, dar era mai bine să fi știu înainte decât după. După, nu a mai rămas nimic de făcut decât treizeci și șase de înmormântări.

Iosua s-a rugat după dezastru și întotdeauna rugăciunea de-a doua zi e mai plină de lacrimi și regrete.
Când te bazezi pe mușchi, putere, diplome, tinerețe, bani, spiritualitate, vei face cunoștință des cu câte un Ai…

Viața e plină de neprevăzut, iar marile noastre probleme nu ne vin din Ierihon ci din Ai, adică din locul în care te încrezi în puterile tale… Dacă unii se bizuiesc pe caii lor, pe carele lor, noi trebuie să ne bizuim pe numele mare al Domnului nostru.

Indiferent cât de ciudate ni se vor părea căile Lui.


Vladimir_Pustan

Oprește-te din când în când - Traian Dorz


Oprește-te din când în când și uită-te la lună,
Și-ascultă trecerile ei ce multe au să-ți spună.

Oprește-te din când în când și uită-te la soare,
Căci nu ști ziua aceea când nu-ți va mai răsare.

Oprește-te din când în când lângă-un mormânt și-o cruce,
Și-aduți aminte că-ntr-o zi aici te vor aduce.

Oprește-te din când în când în drum numai cu tine,
Și vezi cu ce te duci de-aici în viața care vine.

Oprește-te... și până poți spre Dumnezeu te-ndreaptă,
Căci nu ști după care pas sfârșitul te așeapta.

Căci în zadar te vei opri când moartea te culege
Atunci, pe veci de veci va fi târziu a mai alege.


Traian Dorz

vineri, 24 mai 2019

Cojocul neprihănirii - de Nicolae.Geantă

Oricine ar fi, și orice ar face, omul are nevoie acută de neprihănire. Jonathan Edwards o numea justificare. Românii o numesc “fără pată”. Unii îi spun sfințenie. Adică ceva ce ne aseamnănă cu divinitatea. Alții îi zic curăție. Ori desăvârșire. Chinezii însă pentru cuvântul neprihănire folosesc o ideogramă - o combinație dintre un om și un miel. Mielul este deasupra acoperind omul.

Pentru a capăta neprihănirea oamenii aleargă la biserici, la temple, la morminte cu sfinți. Pun lumânări, sărută icoane, aduc jerfe, fac binefaceri, caritate, suportă penitențe, canoane. Șirul strădaniei umane pentru neprihănire e un opis nelimitat. Dar neprihănirea se capătă simplu. Punând pe Isus, Mielul Golgotei, deasupra noastră. Îmbrăcând-ne cu El. Oridecâteori se uită Dumnezeu la om vede întâi Mielul. Pe Isus care ne acoperă!

Haina neprihănirii nu e o cămașă de in subțire, albă ca zăpada Alaskăi. Ci un cojocel de miel însângerat. Nu știu de ce, dar parcă se potrivește atât de bine românilor! Îmbrăcați-vă cu Dumnezeu! Și pe afară și pe dinlăuntru!

Nicolae.Geantă
Luton, UK

Șerpii care mănâncă licurici

Povestea spune că, odată un șarpe urmarea un licurici. După multe zile de urmărire, licuriciul obosit, se oprește și-i zise șarpelui:
-Pot să-ți pun trei întrebări?
-Nu sunt obișnuit să răspund nimănui - zise șarpele -, dar cum urmează sa te mănânc, poți să întrebi!
-Fac parte din hrana ta zilnică?
-Nu!, răspunse șarpele.
-Ți-am făcut vreun rău?
-Nu, sigur că nu!
-Și-atunci, de ce vrei să mă mănânci?, întrebă exasperat licuriciul.
-Pentru că nu suport să te văd strălucind!, răspunse încordat șarpele..

Morala: când luminezi pe drumul tău, faci lumină și celorlați, și asta deranjează persoanele care pândesc în penumbra.

P. S. Şerpii care mănâncă licuricii, nu înțeleg că vor rămâne în întuneric pentru totdeauna.


miercuri, 22 mai 2019

De ce femeile nu pot petrece cinci zile pe săptămână cu prietenele lor - de Nicolae.Geantă

Zilele trecute am găsit întâmplător pe Internet o afirmație exagerată a unei duduițe consilier: „O femeie trebuie să iasă de 5 ori pe săptămână cu prietenele”! Neavând de lucru am spus în gura mare unor colege de cancelarie. (Evident că nu pot fi de acord cu afirmația fără logică). Atât mi-a trebuit! Cineva a luat foc! M-a acuzat de dictatură familială. (Și cumva de bădărănie...) Adică vezi Doamne, nici nu știu pe ce lume trăiesc! Cum adică să spun că o femeie nu are voie să iasă de 5 ori pe săptămână cu colegele la restaurant, la prăjitură, la saună, pe lac ori cine știe pe unde?

Apropos, ce o fi făcând câteva femei timp de 5 zile pe săptămână în jurul unei mese, a unei cafele, a unor andrele sau croșete, sau alături la coafor? Ce discuții? Ce analize?

I-am spus doamnei ce m-a catalogat „mic despot” că în cele 5 zile cu prietenele o femeie își va neglija casa. Nu va mai avea timp suficient pentru gătit, pentru curățenie, pentru plantat flori, pentru dereticat prin șifonier, pentru ajutat la teme copiii... Și alte un miliard de chestii pe care le fac femeile prin gospodărie. (Bineînțeles că tot eu am ieșit pe locul din urmă). Cât despre timp petrecut cu copiii, cu soțul...

Nu sunt misogin. Și nici încuiat la cap ca medievalii, să spun că femeile nu au valoare, că sunt ceva gen second hand, că trebuie strunite, dirijate, îngrădite. Dar chestiunea cu libertatea femeii - care e la modă în ultima vreme - mă uluiește. Feminismul a impus nu numai sexismul exacerbat, dorința de a fi liberă și a face ce dorești, ci și pretenția că doamnele pot fi egale și chiar superioare bărbaților! Știți cum sună asta? Sunt mai înțelepte ca Dumnezeu! Și asta nu sună decât ca... aroganță!

Am vorbit astăzi cu niște liceene. Tinere îndrăgostite. Pentru nimic în lume nu ar prefera 5 seri cu prietenele lor și fără „el”! Și am înțeles de ce psiholoagele își îndeamnă clientele să iasă cu suratele zilnic la un profiterol: și-au stins iubirea...

Am întrebat liceenele dacă ar dori să se mărite cu un băiat pămpălău. Unul pe care doresc să-l poată călca pe coadă. Un Neica Stoica Pătrunjel/ ce zice ea zice și el, vorba bunicii. Răspunsul? Așa ceva nu vrea să digere niciuna!

Nu am nici timpul necesar - și nici nu mi-am făcut un scop din asta, să argumentez de ce femeia trebuie să își petreacă cinci seri pe săptămână cu soțul ei. Cine știe Biblia înțelege. Cine nu știe... Dar am totuși o întrebare pentru doamna psiholog care postează propriile-i convingeri ca legi incontestabile, sau duduiței care m-a bombănit ceva vreme după ce am plecat acasă: „Ce-ați zice dacă soții dumneavoastră ar ieși de 5 ori pe săptămână cu prietenii?” Acum nu pot spune dacă la mici, la bere sau la stadion. Căci la biserică nu cred că le place...

Doamnelor, stați mai mult timp lângă domnii dvs! Nu doar că e biblic. Dar ca să nu dați prilej să stea altele....

PS: Apreciez femeile! Dumnezeu a colorat lumea cu ele. Ne-a dat nouă bărbaților aripi în plus. Sunt îngrijorat când noi bărbații nu știm să le prețuim valoarea. Dar când femeile întrec măsura cerută de Dumnezeu nu pot moțăi în strana bisericii. Ci trebuie să ies pe punte să scot apa din barcă! Altfel ne înecăm cu toții...

Nicolae.Geantă