Nicolae.Geantă: Creștinii după Evanghelie - 110 ani de mărturie trăită

În perioada 1-3 octombrie am participat la Sibiu şi Tălmaciu la cea de-a 110-a aniversare a Bisericii Creştinde după Evanghelie din România. Inaugurată la 1 octombrie 1899 la Bucureşti de către păstorii  Francis Berney şi Charles Aubert, doi misionari motivaţi să lucreze printre români de către englezul John Broadband, BCDE din România a fost recunoscută oficial abia în anul 1933, după care a fost intrezisă în anul 1941 de către regimul naţionalist extremist al mareşalului Antonescu. După 1948, la presiunile Occidentului, România a recunoscut toate cele 3 biserici evanghelice din România (Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală), însă "represaliile" la care au fost supuse de către comunism au fost cele mai severe din istoria modernă a creştinismului din spaţiul carpato-danubian. Totuşi, între 1941-1968, adică în anii grei ai persecuţiei, Biserica CDE din România a cunoscut cel mai mare ritm de creştere (400 %!) din istoria sa. După 45 de ani de întuneric comunist, din decembrie 1989 BCDE şi-a dublat numărul de biserici în mai puţin de 10 ani, însă paradoxal, cu toată libertatea religioasă din post-comunism, ritmul de creştere din perioada prigonirii nu a mai fost atins. La sărbătorirea celor 110 ani de mărturie trăită pe meleagurile mioritice, BCDE are 661 de biserici şi aproximativ 47.000 de membrii, fiind situată pe locul 10 în rândul celor 18 confesiuni recunoscute oficial de către statul român postdecembrist. De asemeni, BCDE din România dispune de un Institut Teologic Universitar (Thimotheus) la Bucureşti.

Cu Dumnezeu prin Diaspora - de Nicolae Geantă



Nicolae Geantă & Nicu Mărgăian & Franco Petrone & Daniel Floruţă

Zilele trecute am ”trăit” în diaspora. Nu ca emigrant, ci ca vizitator printre emigranţi. Invitat la biserică. Penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat. Sfinte, cu Dumnezeu. La pieptul Lui. Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este parcă mai aproape. Mai aproape de Biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E decât puţin deasupra capului. Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îţi suflă în ceafă. Toată slujba divină.

Secretele conducerii: Abilitatea şi Influenţa - de Nicolae Geantă

„Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, şi căpetenii peste zece” (Exod 18:21)

Toţi creştinii vorbesc despre conducere, dar puţini o înţeleg. Mulţi o doresc, dar puţini o dobândesc. Mulţi cred că-i pot purta sarcinile, dar realitatea e că puţini sunt în stare. Pentru că adevăratul test al conducerii nu e locul de unde începi, ci unde sfârşeşti (John Maxwell). Deseori, cei instalaţi în jilţul comandamentului, cred că au urcat un deal, dar se constată cu tristeţe că au început să coboare... Ce este oare acest subiect minunat pe care îl numim conducere? Şi, cum sunt cei ce pe drept o deţin? Dacă întreabăm 10 oameni „ce este conducerea” mai mult ca sigur vom primi 10 răspunsuri diferite. Uneori ei descriu conducerea ca o personalitate, copiind comportamentele vreunui lider. Dar liderii sunt diferiţi, abordează tehnici diferite, pentru situaţii diferite. Şi atunci, cum ajungem la adevărata conducere?

Trăim într-o perioadă în care una dintre problemele fundamentale ale omenirii este lipsa de conducători. De conducători eficienţi, vrem să spunem. Se organizează traning-uri de leadership (ce definiţi!), conferinţe cu teme axate pe conducere, se tipăresc cărţi, broşuri, studii, se înregistrează casete, se printează CD-uri ori DVD-uri. Şi totuşi, e atât de mare nevoia de o conducere eficientă în biserici! De lideri care să transforme viziunea în realitate. De persoane cu abilităţi, cu eficienţă, cu influenţă, cu seriozitate, cu competenţă, cu ungere divină. Care atrag oameni, care beneficiază de încrederea celor din jur. Bisericile sunt paralizate de lipsa unor conduceri evlavioase, iar viitorul lor depinde în mare măsură de atitudinea conducătorilor. Unde au dispărut toţi liderii cu charismă? A avut Biserica doar conducători eficienţi de trecut? Desigur, că nu. Atunci cine îi mai poate motiva pe cei prezenţi la acţiune?

Paznic la farul reformei - de Nicolae Geantă

Era neoharetiană a zvârlit pe piaţă un container de idei al neopoliticienilor, predispuşi să se bată pentru gaura din covrigul umejor, dumicat de bătrânele cotarle năpârlite de comunism, dar cu o gândire şi un profesionalism în ce priveşte bucătăria „şcoalelor” care impune o hetacombă de jertfe! Pe de altă parte, neoharetismul şcolar a generat şleapca poliţiştilor de opinie, care au îngrămădit tubul catodic, netu’ şi gazetele ţării. Însă, experienţa lor - „zero” la catedră, şi „lăutărismul” (vezi Noica) intelectualilor politici, se dovedesc un inamic nevrotic al ideii de reformă şcolară. De aceea, ca pedagog, mă simt obligat să v-alarmez.

1. Admitere (la liceu). Monşerii abramburiţi de d-na Andronescu vor învăţământ obligatoriu de 13 clase! Însă, noi ştim bine că acest tip de şcolarizare (visat de Ceauşescu!) e un fiasco total! Printre altele, înseamnă ca elevul să nu poată fi constrâns la absenţe. Prin urmare, va face câteva sute de chiuluri pe an. Obligativitatea nu permite să-l exmatruiculezi. Iar poliţia, gardienii şi jandarmii, vor avea şi mai mult de furcă la adunat tineri de prin coffe-neturi, baruri, uliţe şi pieţe, pentru a-i excorta spre sălile de clasă (suntem sătui de aceste „operaţiuni” la clasele de-a IX-a şi-a X-a). Învăţământul liceal obligatoriu, înseamnă promovarea nonvalorilor din gimnaziu. „Nu mai învăţ nimic, că oricum voi intra la liceu” va fi noul laitmotiv. Acum, diferenţa dintre cel ce ştie carte şi cel ce de-abia bâzgăleşte o iotă, dispare. Şi-ajungem fără să vrem tot la dl. Băsescu: „ospătari, frizeri, croitori, zidari…”, cine vor mai fi? Ori dacă cei ce-au condus România după ’89 – afoni la politică, cred că „las-o bă, că merge aşa” ne va mai ţine şi pe viitor, iar naţiunea se va descurca şi fără forţă de muncă şcolită, calificată? Şcoala nu-i partidul fraţilor, e ţara!

Lauda de sine, nu...- de Nicolae Geantă

Aşa vorbeşte Domnul, "Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere eu, zice Domnul" (Ieremia 9:23-24)


Într-una din zile, întins pe patul unei camere de gardă în spital cu perfuziile în vene, mi-a crescut barometrul durerii, ascultând declaraţia vecinului de suferinţă din patul limitrof: "Doamna doctor, am 69 de ani doamnă, da io am fost ăl mai mare sculier-matriţer dîn uzină. N-a avut fabrica un meseriaş aşa..., venea şi directorul să-i ascut cuţitele dă la maşina dă tocat... Am fost mare meseriaş doamnă, mare de tot...". Declaraţia plină de narcisism a unui bătrân cu dureri de pântecăraie, la urgenţele policlinicii, unde durerea nu ţine bariere etnice şi sociale, nu m-a amuzat cum ar fi fost probabil cazul, ci m-a pus adânc pe cugetat: "cât de mult ne place să ne lăudăm noi", şi nu alţii...

Mai e valabil în 2009 Radu GYR? - Nu dor luptele pierdute...

Nu dor nici luptele pierdute
nici răniile din piept nu dor
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă
ce-seamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag, mai sus?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.

Radu Gyr

Între spiritismul lui Hasdeu şi penelul lui Grigorescu - de Nicolae Geantă

De câţiva ani buni, municipiul Câmpina “sparge” zeci de mii de euroi p’o sărbătoare dedicată Iuliei Hasdeu. Concerte de pian, summit-uri şi alocuţiuni în aer liber, party, fotografii pentru presă. Bârfe. Oameni fericiţi şi nemulţumiţi. Ne întrebăm dacă se merită. Sau mai bine zis, dacă e corect...
Personajul “legendar” (pentru unii contemporani din urbe) - Iulia Hasdeu, nu a scris o iotă despre Câmpina, nu a adus nici o contribuţie dezvoltării oraşului, nu l-a promovat în mediile în care s-a învârtit, nu l-a avut trecut în documente. Ba mai mult, n-a trăit aici nici o secundă. Nu i-a respirat aerul, nu i-a atins colbul uliţeler, nu i-a văzut cerul şi nici copacii cocoşaţi de omăt. Nu i-a dedicat nici un catren, un stih ori poezie. De fapt, despre geniala tânără hasdeiană, pentru care unii au tupeul să spună că “dacă ar fi trăit mai mult l-ar fi întrecut chiar şi pe Eminescu” (!), (dar dacă el ar fi trăit mai mult ?!), nu cred că putem spune că are operă!

Castă nobilă și proastă - - de Nicolae Geantă

În ultimele săptămâni de şcoală, dăscălimea română este asediată de o droaie de bărzăuni gălăgioşi ale căror odrasle se zbat de ceasul repetenţiei. Copiii patronilor, doctorilor, inginerilor, bancherilor, inspectorilor etc, dar şi ai buticarilor ori florăreselor, şi-au pus în undă toate antenele, „dând oricât, numai să treacă”. Datorită poziţiilor pe care le deţin babacii lor sau "alcooliţii" acestora, unchiuleţii sau vecinii (de bloc, de vilă, de stradă sau sat), aproaperepetenţii, cred că în România, învăţământul bugetar, dacă e gratuit poate fi şi de cumpărat!
Săracii (cu duhul) – bogaţi, cu mintea până la genunchiul broaştei, n-au auzit că banii nu pot cumpăra decât cărţile nu şi înţelepciunea! Şi, precum văd că în societate totul se rezolvă prin semeseuri, mailuri şi mobile, copchiii care vin la şcoală ca la gară, cred că promovarea clasei nu mai ţine numai de note, prezenţă şi... bun simţ.

Biserică sau Doftană? - de Nicolae Geantă

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi arătat omenirea fără biserică? Fără lăcaşul unde se coboară Dumnezeu printre noi? Unde s-ar mai propovădui dragostea, iertarea, dărnicia, bunătatea, smerenia, cinstea, speranţa...? De fapt, biserica e singura speranţă a lumii. Fără ea lumea ar rămâne pierdută.
Biserica poate fi speranţa cartierului, oraşului, satului, a regiunii sau chiar a naţiunii, numai în măsura în care slava Lui Dumnezeu se revarsă peste credincioşi, încălzindu-le inimile (şi nu mintea!), şlefuindu-le sufletele, modelându-le caracterul, ridicându-i când sunt căzuţi, acoperindu-i când sunt goi, vorbindu-le când tac, îndrumându-i când greşesc ori înflăcărându-i pentru lucrarea Celui ce-a părăsit cerul să se jertfească pentru omenire. Însă o biserică, unde slava Lui Dumnezeu stă ascunsă sub obrocul neputinţei, poate deveni rece, atmosfera ei de doftană nemaiatrăgând pe nimeni, tocmai de teama de a nu-i răci.

EŞTI STRUNGAR, POŞTAŞ SAU ŞOFER? AI PROBLEME CU SERVICIUL? FĂ-TE PRIMAR! - - de Nicolae Geantă

Sloganul de mai sus nu e o reclamă electorală. Nici a AJOFM-ului, care propune şomerilor reconversia profesională. Şi nu e lansată nici de Ministerul Muncii, ori de Asociaţia Primarilor din România. Ci, dacă veţi accesa site-ul Consiliului Judeţean Prahova (cum am făcut eu deja, fară să vreau), o veţi găsi. Undeva, cam dosită. Pentru asta însă, trebuie să ai ochi. Care să vadă.
Din cei 104 primari ai judeţului, 90 sunt la comune. Dintre ăştia, numai 24 au studii superioare! Restul, alcătuiesc un nomenclator de meserii! Breslaşi, unu’ ş-unu’: frezori (Puchenii Mari), reglori (Cosminele), strungari (Adunaţi, Boldeşti-Grădiştea), şoferi (Gornet Cricov, Poseşti), electricieni (Bălţeşti), lăcătuşi mecanici (Bătrâni, Jugureni), termişti (Apostolache), rectificatori, energeticieni, maiştrii, tehnicieni... O uzină întreagă. Fără director, şi fără femeie de serviciu! Cele mai exotice meserii de bază ale “primilor oameni ai satului” oferă o paletă largă şi foaaarte colorată: impiegat de mişcare (Ciorani), veterinar (Ştefeşti), poştaş (Starchiojd) sau... cântăreţ bisericesc!!! Dintre partidele cu cei mai mulţi “alsolvenţi de SAM” se evidenţiază PSD şi PD-L, iar grosul exoticilor vine din PNDC, partiduş care, cu “cântăreţul bisericesc” dorea să pună epitaf economiei prahovene.
Nu avem nimic cu meseria de bază a aleşilor.Şi nici cu dânşi ca persoane. Ori cu pregătirea lor profesională. Probabil că în fabricile unde-au lucrat ’mnealor, duduie ş-acu’ producţia. Sau vin laicii la biserică. Însă, ceea ce ne enervează este profesionalismul lor în “trebile” ţării. Cum să cunoască administraţie un om care toată ziua a jerpelit fiare, a legat becuri, a tăiat cu dalta, cu firezu’, ori a măsurat cu metrul? Pentru el, societatea se înseamnă viaţa de fabrică. Tratează oamenii ca pe o menghină, ca pe un motor, ca pe un circuit electric, ca pe o rampă de scânduri! Pentru acest tip de ales local, cei din jur nu au viaţă, nu-s spirite, ci materie... Şi atunci, cum să nu facă varză satul/oraşul/municipiul ? Cum să pui “căpetenie” peste 1000 de oameni, pe cei care nu-s în stare să conducă mai mult de 10, de 50 de 100? Prin urmare, maiştrii, tehnicienii, veterinarii, şoferii sau poştaşii vor aduce progrese la randamentul pe care îl au iniţial: de 10, 50 sau 100.

BLESTEMUL MEDIOCRITĂŢII - de Nicolae Geantă

Din discuţiile purtate cu colegi pre sau universitari, motivul de nemulţumire cel mai des invocat este acela că cea mai mare parte a tinerilor (fie ei elevi sau studenţi), suferă de un veritabil, dar regretabil „şoc cultural”. Pe româneşte sunt pulbere cu capul ! Studenţii nu ştiu să redacteze o lucrare, au probleme cu logica, nu ştiu să marcheze sursele citate, au grave carenţe la limba română, nu gândesc înainte de-a vorbi, şi-şi prelungesc vacanţa-n timpul cursurilor şi cursurile-n timpul vacanţei ! Tinerii nu mai lecturează (numai 12 % dintre ei au citit în 2008 o carte !?), nu se concurează, primesc cu cea mai mare seninătate notele de 2 şi 3, nu au spirit de iniţiativă, acţionează numai sub imbolduri ori din obligativitate. Elevii se urcă-n cârca profesorilor la catedră, îi mângâie, încearcă să-şi negocieze notele (crezând că şcoala este un veritabil iarmaroc), vorbesc aiurea-n timpul orelor, nu citesc fluent, nu pot face difernţa între Caragiale şi Arghezi, între Ecuator şi Polul Sud. Promovează manelismul, hainele peticite (de noi nouţe!) ori ghiulurile de tinichea. Nu ştiu să danseze (la balurile şcolii) decât din buric, scriu strâmb, necaligrafic, mănâncă litere, nu pot socoti corect - nici în minte şi nici pe foaie! În schimb părinţii plătesc meditaţii de-i ustură buzunarele. Îi sfătuim prietneşte că acest act este snobism.

Absenteismul îngrijorător (în condiţiile în care învăţământul este obligatoriu 10 clase), cvasiprezenţa jandarmilor prin şcoli, starea de lehamite a elevilor dar şi a profesorilor, aroganţa părinţilor, devierile de comportament, ne împing să credem că în câţiva ani vom fi sufocaţi de indivizi de duzină a căror mediocritate nu poate fi spălată cu toată apa de pe Dunăre. Oare nu se mai face carte-n România? Nu mai au tinerii de azi aceeaşi zestre genetică asemănătoare părinţilor, adică dublă faţă de media europeană? Atunci, cum de s-a ajuns aici?

Mariajul: CĂSNICIE SAU CĂZNICIE ? - de Nicolae Geantă

Aproape zilnic auzim, involuntar ori ba, persoane ce-şi descarcă nemulţumirea faţă de partenerul cu care împart patul conjugal. Uneori pe peronul gării ne intersectăm cu maldăre de geamantane, iar în spatele lor, chircite, stau ascunse femei drăguţe, cu ochii roşii de plâns. Pe sala tribunalului, ţâncii îşi trag de mânecă părinţii încruntaţi, implorându-le clemenţă. Împăcare. Regrete. Într-o odaie spaţioasă, cu feţe tăioase ca lama de brici, el şi ea îşi împart aragazul, frigiderul, televizorul, canapeaua...
De ce ne-am căsătorit şi mariajul nu merge bine? De ce doi oameni care stau împreună într-un apartament nu îşi mai vorbesc? De ce există amăgire în familie, în „colţul de rai” de pe pământ? De ce sunt sufocaţi avocaţii de persoane care divorţează? De ce atâta nefericire, lipsă de dragoste, de devotament, de slujire şi ascultare faţă de partenerul de viaţă? De ce atâta agresitate dobermanică, generatoare sigură de vieţi sfâşiate? A devenit căsătoria - cea mai sfântă legătură dintre un el şi o ea, un subiect atât de complicat încât nu mai există soluţii? A intrat societatea în colaps moral? Care-i factorul determinator ce a instaurat haosul drept normaliate?

DE CE MĂMĂLIGA SE FRIGE CU SPAGHETE? -- de Nicolae Geantă

De fiecare dată, când e vorba de asocierea românilor cu ţiganii, luăm foc imediat. Este şi cazul declanşat nefericit de Michele Bambrilla, un fel de CTP al italienilor. Care, l-a făcut pe Lucescu “ţigan”. În mod plastic, un artificiu jurnalistic sportiv din Cizmă, zice ’mnealui. Şi poate că aşa şi este. Dar românii nu-l cred. Chiar dacă nu a avut nici o intenţie să-l defăimeze pe Împărat. Însă, (tot) fără să vrea, a declanşat un tărăboi. Internaţional. A intervenit ambasada României, pressa de la Bucureşti, netu’ şi forumurile sale. S-a apelat la Unine. Iar signore Bambrilla a fost pus la zid. Şi băgat în mă-sa de (aproape) toţi românii. De cealaltă parte, italienii şi-au dat-o iar în petec. Pe forumul lui “Il Giornale” (şi nu numai), ne-au înjurat de toţi morţii. Totul declanşat de un nefericit pleonasm: ţigan român !

Fiecare, Oricine, Cineva, Nimeni (școlar) - de Nicolae Geantă

Fiecare, Oricine, Cineva, si Nimeni sunt foarte buni prieteni. Împreunã lucreazã ca bugetari la stat. Statul degeaba, pardon statul român…

Înainte de începerea anului scolar, când profesorimea românã a dorit sã îsi stabileascã “statutul financiar”, Fiecare a spus cã este foarte ocupat si nu are timp de negocieri. Oricine avea alte preocupatiuni pe linie de partid. S-a hotarât ca la discutii sã participe Cineva, însã acesta nu cunostea exact metodologia, asa cã singurul care a luat notite si a promis cã va rezolva situatia salariilor a fost Nimeni.

Saducheii de Presă - de Nicolae Geantă

Cred ca, majoritatea dintre cei ce mai cititi, ati auzit de Saduchei. Acea secta iudaica, alcatuita din clanul preotilor care slujeau la Templul din Ierusalim. Cei care L-au condamnat pe Isus Hristos la rastignire pe cruce. Acesti saduchei care tebuiau sa se indeletniceasca doar cu cele sfinte s-au aventurat si in lumea cosmopolita, adoptandu-i obiceiurile. Asta pentru ca nu doreau sa supere puterea romana. Erau asa-zisi oameni de bine. Supusi lui Dumnezeu, dar si Romei. Nu doreau sa deranjeze pe nimeni.

Fara sa fiu acuzat de exagerare, mare parte din presa de pe la noi se comporta in cel mai pur spirit de saducheu. Scrie in asa fel incat sa nu deranjeze pe nimeni. X este prieten cu seful, cu noi, cu primarul, cu partidul, cu domn’ senator, este patron, ne sponsorizeaza, lucreaza la politie, la primarie, are pile … Nu-l putem deranja! Constatam ca multi gazetari si-au agatat de gat jujeul cuminteniei si-al omeniei de bine. Astfel cainele de paza al democratiei nu mai musca, ci a devenit un mielusel, care behaie neputincios in pustie.