A fi profesor în România este echivalent cu sacrificiul de
amorul artei. Cei care ne învaţă carte se confruntă cu situaţii dramatice,
ridicole şi chiar penibile, pentru un popor prins în hora europeană. Despre
telenovela şcolii postdecembriste s-a vărsat atâta cerneală că nu mai poate fi
spălată de toată apa Dunării. Ce mai pot spera aceşti intelectuali care se văd
nevoiţi să-şi desfăşoare activităţile didactice în condiţii precare, în
situaţia în care se lovesc de ingratitudinea societăţii? Societate care
aşteaptă totul de la şcoală. Reformă, instruirea oamenilor noi, combaterea
violenţei, luptă anti-drog, anti-prostituţie, anti-gay, învaţarea cinstei, a
cultului muncii, scrisul, cititul, navigatul pe net... Se cere performaţă
şcolii. Mare. Da’ cu ce s-o facă? Cu calculatoare rablagite? Cu hărţi
îngălbenite? Fără biblioteci, fără fond nou de carte, fără o banală minge de
fotbal, fără o eprubetă sau un letcom de lipit o liţă?
Majoritatea profesorilor se zbat în navetele
hiperobositoare, călătorind cu autobuze ce se târăsc greoi prin colb sau nămeţi,
ticsite de scandalagii, şterpelitori sau ifosişti. Dascălii stăbat kilometrii
întregi până la “marginea lumii”, pentru a ajunge la clase, unde peisajul este
dezolant: table sparte şi „înnodate”, podele roase, uşi care scârţâie, catedre
rupte… Şi tineri din ce în ce mai gălăgioşi, mai nepăsători, mai lipsiţi de bun
simţ. Unii după 2-3 ore predate într-o şcoală se grăbesc să-şi continue ziua în
altă unitate, unde au primit întregire de normă. Printre responsabilitaţile de
la catedră, domnul Trandafir de astăzi are de întocmit rapoarte, portofolii, dosare,
statistici, procese verbale, planificări, ore deschise, comisii şi comitete…
Başca inspecţiile, Sanepidul, Poliţia de Proximitate, activităţile
extracuriculare, serviciul pe şcoală, igienizarea clasei, discuţii (şi dispute)
cu părinţii, cu bunicii, cu beizadelele… Un fel de om orchestră…
