sursa img |
Trăim într-o societate unde dezbinarea e prezentă în fiecare
ungher. În politică, în familii, între generații, între etnii, între
minorități.... Ba chiar în Biserică. În anii slujirii mele, de-o parte și alta
a țării sau în diaspora, am constatat că bisericile dispun de clădiri
impozante, păstori pregătiți, sonorizare bună ori logistică performantă, dar…
unitatea lipsește. Sau este ciobită. Nu știu de ce, dar mi se pare că uneori
biserica a uitat că, în seara de dinaintea răstignirii Hristos s-a rugat: „Mă
rog Tată ca ei să fie una, cum Tu Tată ești cu Mine și Eu în Tine, ca și ei să
fie una în noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 19:21). Adevărul
ce-l desprindem de aici este că unitatea Bisericii face ca oamenii să creadă în
Isus! Divizarea Bisericii însă face ca puterea ei de influență să fie minoră.
Ori fără impact. Iar o biserică fără impact în societate este un club de
repetenți.
În ziua Cincizecimii în care Duhul Sfânt a coborât peste
oameni, medicul Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, ne spune că „ucenicii
erau toți împreună” (FA 2:1). Adică în Biserică nu este suficient să fim toți,
ci să fim împreună. Biserica nu este stadion, teatru, sau mijloc de transport
în comun, și nici școală. Unde oamenii sunt toți dar nu împreună, pentru că
unii simpatizează cu echipe sau actori diferiți, au culori de piele sau sexe
diferite, au ideologii contradictorii, și prin urmare nu se înțeleg.
Unitatea
nu izgonește pe cei care nu gândesc ca noi, care nu au doctrine ca noi, care nu
cântă, nu se închină ca noi. Ci îi atrage. Biserica este un magnet, unde toate
lucrurile sunt lipite de Dumnezeu și totodată unele de altele. Biserica trebuie
să fie una, căci dacă e dezbinată dușmanul o distruge ai ușor.
Unitatea este la fel ca nisipul. Așa ne arată Dumnezeu în
cartea Ieremia. „Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veșnic, pe care nu
trebuie să îl treacă” (5:22b). Firicelele cele mai mici pot fi spulberate, dar
când sunt unite niciun val al oceanului nu le poate referi. Nisipul numai unit
poate sta în fața mării. Și creștinii trebuie să fie la fel. În unitate,
sholder to sholder, biserica e invicibilă!
Unitatea este lipsă de competiție. În ea nu încearcă nimeni
să fie mai presus. Să catalogheze pe ceilalți mai puțin importanți. Unitatea e
comlementaritate. Ca notele de la pian. Singură, fiecare notă ar fi o
zgărietură pe creier. Dar împreună fac o muzică ce odihnește sufletul. Dumnezeu
nu primește închinarea atunci când închinătorii sunt în competiție. Competiția
nu face parte din teologie. Ci din filosofiile deșarte ale lumii.
Unitatea este sinergie. Adică fenomenul în care doi împreună
pot face o lucrare cât patru individuali. Astfel în sinergie ne creștem și unii
și alții. Putem ajuta pe cei din jur. O picătură de ploaie nu poate adăpa pe
nimeni, dar toate picăturile însumează un ocean.
Psalmul 133 ne spune că acolo unde „frații sunt împreună”,
acolo coboară Dumnezeu! În dezbinare El lipsește. Și unde Dumnezeu lipsește,
lipsește „binecuvântarea, viața și veșnicia” (versetul 3b).
Unitatea nu este o recomandare, ci o poruncă. Ca și
poruncile „să nu furi”, „să nu curvești”, „să nu ucizi”.
Unitatea se face cel mai bine în rugăciune. Iosafat nu s-a
bazat pe armata sa uriașă, performantă. Când a văzut dușmanul s-a temut deși îl
mai învisese. De aceea a chemat tot poporul să strige la Dumnezeu (2 Cronici
20:13). Și apoi a biruit fără luptă. La Dumnezeu luptele sunt castigate înainte
să fie date!
Teologia nu înseamnă dispute pe doctrine, mod de închinare,
apartenețe etnice ori segregare confesională. Când procedăm așa pierdem din
vedere scopul: mântuirea noastră și mântuirea de obște. Așa l-am citat pe
Mântuitorul puțin mai sus: „ …ca și ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că
Tu m-ai trimis”. Altfel Împărăția lui Dumnezeu nu se ia cu năvală. Iar noi vom
fi răspunzători pentru acest fenomen.
Teologii si teologia, filozofii si filozofia, politicienii si politichia, au fost, sunt si vor fi mereu, potrivnicii lui Dumnezeu. Toate aceste ideologii materialist-umaniste, vin în conflict cu Legea Duhului de viata în Hristos, zadarnicind darul oferit prin har al jertfei lui Hristos, atribuind merite realizarilor omenesti, elogiind si slavind omul creator de lucruri si valori relative, pamântesti, perceptibile, în locul Creatorului si Ziditorului fiintei si tuturor lucrurilor perceptibile si imperceptibile de catre ratiunea omului limitat, muritor...
RăspundețiȘtergere