Biserica Sacre-Coeur ar trebui să fie inima Franței. Și inima Domnului Isus. De fapt, orice Biserică ar trebui să fie inima Mântuitorului. Plină de rugăciuni, de predici, de descoperiri ale Duhului. Plină de iubire, de vindecări, de eliberări (de patimi, de demoni, de poveri), plină de oameni noi. Dar, opera arhitectului Paul Abadie care privește semeață Parisul de pe dealul de 129 m a devenit... un centru cultural! O atracție turistică! Și totodată o suferință...
Construită în aproape cinci decenii (1872-1914/18) pe dealul Montmartre, basilica de 83 metrii înălțime, 85 m lungime și 35 m lățime, se pare că a fost inițialtă de cardinalul parizian Guibert. Unii zic că e proiectul lui Alexandre Legentil, care după dezastrului războiul franco-prusac a decis să o dedice cultului “Inimii lui Isus”, în semn de pocăintă pentru păcatele comise. Aici, pe Dealul Montmartre, sau Dealul Martirilor pe românește, e loc de suferințe. A fost martirizat Sf. Dionisie, primul episcop al Parisului. Și tot aici, în timpul Revoluției Franceze din 1789, toate călugărițele au fost ghilotinate iar mânăstirea rasă de pe suprafața pământului! De către proaspăt revoluționarii atei!
Când am urcat Montmartre-ul bucuros că pot vedea duminică seara fluxul de la biserica Sacre-Coeur am fost cuprins de-un uriaș val de indignare. Pe scările bazilicii stăteau ca ciorchinii câteva sute de indivizi cu sticle ori cutii de bere în mână! În jur, pe iarba verde de lângă sanctuar, francezii și toate națiile planetei stau tolăniți pe iarbă să privească apusul peste Paris! Albi, negrii, metiși, indieni și... arabi! Da, arabi care urăsc pe Hristos și tot ce înseamnă biserică. Dar veniți nu la închinare! Ci să vândă bere sau apă plată! Of, Doamne cum ne prostesc musulmanii și în fața bisericii!
Hărmălaia e de nedescris. Ca-ntr-o sărăbătoare câmpenească. Cu oameni eleganți, cu cerșetori, cu șmecheri, cu drogați, cu bussinessmeni ambulanți. Mă mir că românii nu au dus micii sus pe Montmartre. Se bea, se fumează, se trag droguri, se cântă cu chitara, cu negative la boxe. Un fel de discotecă în care nimeni nu dansează decât în gând. Multidirecțional ulițele ce șerpuiesc pe dealul Martirilor sunt pline de buticuri și de cârciumi! Batalioane de petrecăreți stau cu scaunul și masa în stradă! Și cu sufletul în bocanci. Tot pe la Montmartre și-a deschis ușile Moulin Rouge. Ori Cat Noir. Adică... bordeluri. Un iad la ușa bisericii! Așa e lumea: iad la poarta Cerului! Adevărat că poporul acesta are ca dumnezeu pântecele! Ai milă Dumnezeule!
După un slalom printre băutorii de bere (Nu am văzut în viața mea atâți oameni cu sticle de băutură pe scările vreunei biserici! Și doar am călătorit ceva...), am intrat în impozanta catedrală care are fix 100 de ani de la inaugurarea oficială! Dintr-o dată am ajuns într-o oază de liniște. Apropos, unde mai găsim liniște ca în biserică? Ori pace, mângâiere, fericire? Liniștea te ajută să îți auzi glasul inimii! Pacea înseamnă prezența lui Dumnezeu. “kNOw peace, kNOw Jesus”, vorba englezilor.
Un pluton de chinezi (ori japonezi) fac turul bisericii. Și alții în șir indian după ei. Chinezii își fac selfiuri cu picturile, cu vitraliile, cu orga construită de Aristide Cavaille Cool, cu statuia Fecioarei Maria. Cu toată lumea. Singurul pe care nu îl prind în selfiuri e Dumnezeu! În bănci sunt numai câteva suflete aplecate-n rugăciune. Un bărbat îngenuncheat plânge tăcut. Niște chinezoaice se roagă pe mute. O familie de francezi stau cu ochii pironiți la altar! O măicuță asiatică savurează o cărticită minusculă. Alții, vreo 10-15, cugetă. La viața lor, la Golgota. La iertare. Ori la necazuri. Tare aș fi vrut să le aud gândurile. “Oamenii aceștia au nevoie de atingerea lui Hristos”, i-am spus lui Cristian Berbece, apoi ne-am rugat mulțumind Tatălui că ne aude și la Sacre-Coeur. Mulțumim că nu există niciun loc unde El să nu fie prezent!
Am ieșit din Sacre-Coeur liniștit. Intrasem indignat. De atitudine nepăsătoare a omului exact în fața ușii deschise a lui Dumnezeu. Însă în fața bisericii dau din nou în vacarmul mării de gură cască. Înaintea cărora venise un negru să jongleze cu mingea de fotbal urcat pe un zid, să facă spectacol! Francezii din 2019, ori românii și alte nații, nu sunt cu nimic mai diferiți decât romanii din vremea Domnului Isus. Romanii doreau pâine și circ! Francezii au bere și circ!
Totuși plecat trist de pe Dealul Martirilor. Nu trist pentru cei martirizați! Acesta este deseori finalul evlavioșilor: Marturos și Martiros! Acum au veșnice cununi. Ci trist că biserica a devenit loc de selfiuri. Ci trist pentru cei ce strigă “Vive la France” în timp ce ei sunt morți! Am coborât trist Montmartre-ul acompaniat de un zgomot infernal al mulțimii pe care numai clopotul Savoyarde (de 3 m și 19 tone) o poate acoperi. Dar la Sacre-Coeur clopotul tace. Și Dumnezeu la fel!
Când am părăsit Sacre-Coeur apusese Soarele peste Paris. Se instalase întunericul. Pe străzi. Căci în inimi se întunecase de ziua!
PS: Rugati-vă pentru francezi. Dar și pentru români. Cel mai grav lucru ce ni se poate întâmpla este să “trăim morți” chiar lângă inima lui Isus. În biserici...
Nicolae.Geantă
Paris
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu