Fundaţia CIREŞARII

joi, 8 martie 2018

Odă mamei - de Licuța Pântia

În căsuța de la țară, pe băncuța de la poartă
Ștergând ochii cu năframa, o măicuță stă și-așteaptă...
Cine știe căte lacrimi sunt ascunse sub năframă 
Și câtă iubire-ncepe intr-o inimă de mamă.

Plânge inima, suspină, de-ai putea să storci năframa:
Griji, nevoi, suspin și teamă, toate le trăiește mama.
Cât efort și câtă trudă, numai tu măicuță știi,
Cât munceai și zi și noapte, să hrănești, să crești copii.

Numai Luna poate spune despre toată truda ta,
Când lucrai târziu în noapte, geamul ea ți-l lumina.
La războiul de țesut, rămâneai când mă culcam
Dimineața-n zorii zilei, tot acolo te găseam...

Cât de greu ți-o fi fost oare, cât dormeai tu într-o noapte,
Și cum mamă este somnul, cãnd îl dormi mai mult pe coate?
Perna ta de-ar vorbi oare, ce secrete ar mai spune, 
Ce dureri ascunse-ntrânsa, și câtă amărăciune?

Împărțeai cu noi pâinițe, gura sobei, frigul, gerul,
Dar acum ca sunt departe, câte-un telefon și... Cerul.
Mai sunt uneori momente, când mă-mpiedic și mi-e greu,
De ce ești așa departe, unde e umărul tău?

De-ai fi împărat sau rege, președinte, om de seamă,
Ești sărac pe lumea asta, dacă n-ai cui spune... mamă!
Domnul a  creat pământul, cerul, apele și toamna.
N-ar fi fost desăvârșite, de n-ar fi creat și mama!

În căsuța de la țară, unde am  reascult și eu,
Mama stă la gura sobei, de vorbă cu Dumnezeu
Și o spun cu îndrăzneală, căci prea bine mi-am dat seama,

Cel mai Sfãnt cuvânt din lume, după Dumnezeu, e... mama!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu