youtube

caritate

duminică, 17 martie 2013

Comoara păianjenului - de Vasie Militaru

de Vasile Militaru


Odata un paiajen ce vietuia la vie, 
Tesu-ntr-o noapte plina de Mai, cu maiestrie
Si fara nici un gres, 
O plasa uriasa, în chipul unei stele, pe-o creanga de cires…


A doua zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc, 
Paianjenul ramase cu ochii mari, nauc:
Privind ca-n aiurare la maestrita-i plasa, 
El, tremurând, din minte aproape fu sa-si iasa, 
Ca, ceia ce-avea-n fata, i se parea minune
Si nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…



Ce se-ntâmplase?: Noaptea, pe plasa lui cea noua, 
Cernuse din adâncuri o pulbere de roua, 
Iar soarele-n vazduhuri când a putut irumpe, 
Schimbase toata roua în colb de pietre scumpe!



Si, cum în ele cerul frângea potop de raze, -
Ardeau în a lui plasa rubine si topaze;
Iti îmbiau privirea, în ele sa ti-o scalde:
Safire si-ametiste, opale si smaralde;
Încrucisau pumnale de focuri tot mai nalte
O spuza orbitoare de scumpe diamante
Si fiecare piatra, cu-o altfel de scântee, 
Întretesea o pânza de mii de curcubee!…



Paiajenul, dând fuga pe fiecare lature, 
Nu mai putea privirea de ele sa si-o sature
Si, mândru peste fire, ca are-asa comoara, 
Trufia-n micu-i suflet patrunse-ntâia oara
Si zise cu-ngâmfare: "De-acum e-al meu pamântul, 
"Ca nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…"



Cât despre celelalte sarmane vietati, 
Cu cari fratie buna dusese alte dati, -
El le uitase iute: nici nu le stia de nume, 
Nici c-au trait vre-odata alaturea pe lume, -
Si, de-ar fi fost sa vina vreuna ca sa-i ceara
Macar o firmitura, -de foame sa nu piara, -
Nu i-ar fi dat paingul, sa-l fi picat cu ceara
Si, cu nespusa sila privea, într-un cuvânt, 
Spre orice vietate a bunului pamânt!…



Dar când acel paiajen credea mai cu tarie, 
În marea lui putere: în marea-i avutie, -
O mierla, nu stiu ce fel, în zbor usor s-abate
Si, ca la ea acasa, 
Trecând prin acea plasa, 
Îi spulbera comoara de pietre nestemate!…



Paianjenul, vazându-si pierdut al lui hamac
Si-ntelegând ca iarasi e cum a fost: sarac, -
Si-a dat cu pumnii-n tâmple, ne mai curmându-si plânsul, 
Si-apoi, cazând gramada, 
Abia putu sa vada:
Pamâtul plin de lacrimi si de saraci ca dânsul…

***

Voi ce claditi din aur un Dumnezeu sub soare
Si-n viata strângeti banii cu mâinile-amândoua; 
Sa stiti: comoara voastra e-asa de trecatoare, 
Ca pânza de paiajen învesmântata-n roua !…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu