Opinez cu Kierkegaard, că în viață, noi oamenii, suntem actori. Buni sau răi. Dar, cu măști. Jucăm teatru, deși viața noastră e realitate. Prostia este că teatrul suntem noi, iar auditoriul este Dumnezeu! Și dacă Lui nu-i place, jucăm în pagubă. Oricât ne-am strădui să impresionăm, piesa nu-i decât spirit gregar.
Masca e fațada umană. E ceva exterior ce lipsește în interior. E gard vopsit în față. Vopsea peste rugină. E ipocrizie. E dispreț. E Anania, e Ghehazi, e Iuda, e Balaam, e dracu’! Cu masca pe față, omul nu vrea să schimbe lumea. Problema lui, e să-i facă față. Poate?
Trăim în epidemia măștilor. Până și fețele bisericești le poartă. După slujbe, sutana de preot, costumul de păstor, intră la naftalină, sunt agățate în cui... "Să bea nițel și nea Ion, că și el e om", zicea bunica despre sfinții care îl lăsau pe Dumnezeu încuiat în biserică de duminica până duminica. Ironic, evident. Nefericirea este că, printre enoriași, unii poartă masca de frați numai la biserică, numai duminica sau în ziua a șaptea, numai până se-nsoară ori au pus mâna pe-un june. Până trec pe lângă un cerșetor, până a ajuns farfuria colectei în dreptu-i, până țipă careva din familie cu decibeli, până a dat teză și nu știe nimic. Cât despre blogării creștini, ce să spunem? Aici e prezentă panoplia de carnaval, erudiția de paradă.
Cu masca, poți să pozezi în erou, dar adevărul e că în sânge ești dezertor. Masca e ca și jocul virtual, în spatele monitorului, orice măscărici se declară Casanova! E ca învelitorile mortuare puse pe cai la dric: orice mârțoagă devine armăsar apocaliptic.
Masca înseamnă mai multe fețe, de sfânt, de curvar, de samaritean și iudeu în același timp. Iacov, spune că nu se poate să porți o mască a lumii, fără să fi vrăjmaș cu Dumneze. Fratele Wurmbrand scria că în limba ebraică, cuvântul față este panim, adică fețe, la plural.
Unii și-au făcut din purtatul măștilor un tabiet, un ideal. Au ajuns chiar ei însuși să nu se mai cunoască. Nici privindu-se-n oglindă. Nichita Stănescu spunea că "a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă". Cristian Tudor Popescu afirmă însă că ideea nichitiană este cât se poate de falsă, argumentând: " Oglinda este simbolul consacrat al reflectării aparenţei. În oglindă nu vezi decât cum arăţi, nu cum eşti. Or, idealul nu ţine de aparenţă, ci de esenţă. Dacă ceea ce vezi în oglindă înseamnă ideal, atunci ai mari şanse să te numeşti Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu sau Oana Zăvoranu, căci şi ea are oglindă".
Ca și tutunul, purtatul măștilor e sinucidere amânată.
de Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu