Dimineaţă, saint-bernardul m-a trezit lătrând la un arici, ghemuit lângă vişinul din curte. „Lasă-l Barry, nu-i strica toamna. E ţepos, dar are tuşeu de miel pe lângă unii oameni.” A înţeles şi a tăcut.
Cafeaua prinde gust de acetonă.
Mişcarea evanghelică din România numără deja trei generaţii. Mult, prea mult am stat fără să înţelegem că fiecare generaţie trebuie s-o ia de la capăt. Bătrânii noştri L-au cunoscut pe Dumnezeul lucrării, părinţii noştri au cunoscut lucrarea Domnului, generaţia de azi nici pe Dumnezeul lucrării, nici lucrarea Domnului.
Prima generaţie, Avraam, avea nume schimbat, viaţa schimbată, construia altare, săpa fântâni pentru alţii. Isaac, generaţia doi, a moştenit totul şi nu prea s-a sinchisit de Dumnezeu mai ales după moartea tatălui. Venea fără chef la biserică, avea doar semnul exterior al vieţii noi (tăierea împrejur, adică botezul), dar n-avea viaţa schimbată, n-avea pasiune. Iacov, generaţia trei, nici n-a mai mers la biserică. A dat din coate, a înşelat, a minţit. Dumnezeu i-a dat peste bot la Peniel. L-a lăsat şchiop şi zdrobit pentru că şansa copiilor noştri ca să se pocăiască e să-i pocnească Dumnezeu într-un fel sau altul.