Unii l-au numit
Rabuni. Învățător. Pentru că fiecare cuvânt al Său era mai mult decât o pâine. Mai
mult decât un giuvaer. Nu doar hrănea. Nu doar îmbogățea. Ci dădea viață. Eu Îl
numesc Dirigintele. Pentru că Hristos e Marele Diriginte ce păstorește o clasă de
învățăcei cu metehne diferite. Dacă ar fi să-I scriu o scrisoare la final de an
Domnului i-aș scrie doar un citat al unei studente ce mi l-a trimis într-o zi:
„Ne-ați
fost mai mult decât diriginte! Ne-ați fost profesor, mentor dar și tată!” Da,
diriginții sunt și tați care mângâie nu doar genunchii juliți ai copiilor, ci
și inimile care dor...
Însă oamenilor le-aș
scrie mai mult...
Le-aș scrie că în
2024 am învățat de la Marele Diriginte că cerul nu e monotonie. E muzică. Prin
urmare Biserica ar trebui să fie un Beethoven. Un continuu celest concert. (Apropos,
știați că Beethoven spre sfârșitul vieții cânta la un clavecin defect?
Instrumentul era dezacordat, cu coarde lipsă și scotea un sunet dezacordat. Cu
toate astea Ludwig cânta de-l podideau lacrimile. El era surd, dar auzea
sunetul pe care instrumentul trebuie să îl scoată!). Cântați, predicați,
rugați-vă îngerește! Nu va mai moțăi nimeni în strană chiar dacă ar fi surd!