Talantul ruginit - de Mihaela Mănescu

A ruginit talantul în țărână.
L-am îngropat demult, de frica Ta.
Că de l-aș fi pierdut cumva din mână
M-ai fi lovit cu vreo urgie grea...

Era un singur ban; fără valoare.
N-ai fi avut nimic de câștigat.
Știind că ești lipsit de îndurare
Și seceri unde nu ai semănat,

Am cugetat, Stăpâne, că-i mai bine
Să Ți-l păstrez cu grijă, în pământ.
Acum, primește ce Ți Se cuvine
Și răsplătește-mi după-al Tău Cuvânt.

"O! Rob viclean și leneș! Nu știi oare
Că n-ai nimic? Ești orb, sărac și gol!
Luați-i darul! Vindeți tot ce are
Și aruncați-i sufletu-n Șeol!"

Cutremurat de-a pildei grea mustrare,
Strângând în pumn talantul Tău ceresc,
Cu ochii-înlăcrimați de remușcare
M-am prăbușit strigând cu disperare:
De azi, Stăpâne, vreau să Te slujesc...

mihaela mănescu