youtube

chestionar pentru studiu

luni, 6 iulie 2020

Despre „Excludere și Îmbrățișare” - de Nicolae.Geantă

Reflexie Teologică
Miroslav Volf – „Excludere și îmbrățișare”

Cunoscut ca un artizan al reconcilierii, teologul Miroslav Volf a trăit drama unui război interetnic chiar în patria sa, moment zguduitor pentru orice promotor al păcii, mai ales atunci când este creștin. Prin urmare, studiile sale - care au o aplecare profundă spre a găsi răspunsuri prin care să ne interconectăm cu semenii, ne provoacă la o reflexie asupra implicării noastre în astfel de demersuri, mai ales că autorul argumentează totdeauna reconcilierea cu texte din Scripturi. Este evident reconcilierea nu se poate face în afara voinței, ci vine dintr-o inimă scăldată în dragostea față de celălalt. Așa cum spunea și titlul cărții, în conviețuirea cu aproapele nostru nu există decât două variante: să îl excludem sau să-l îmbrățișăm. A treia variantă nu există, pentru că nepăsarea este tot o excludere.

Agitația zilnică, freamătul citadin, influențele progresiste și seculare din ce în ce mai pregnante în societate sunt ca niște bariere ce se ridică între semeni, blocând inter-relațiile și cooperarea benefică ambelor părți, dar și a individului cu divinitatea. Prin urmare se instalează drama: conflictele interumane, nedreptatea, stigmatizarea, înmulțirea victimelor, depărtarea de celălalt și lipsa voinței de a-i oferi un „hug” (îmbățișare).


Îmbrățișarea înseamnă dragoste, excluderea nu. Îmbrățișarea ne duce tot timpul cu gândul la Cruce: deschiderea ei între Est și Vest, între stânga și dreapta este de fapt o imagine a Dumnezeului ce stă cu brațele deschise pentru a-i întâmpina pe cei ce i-a creat. Îmbrățișarea arată poziția noastră atunci când dorim să ne oferim, indiferent de costuri. Lipsa îmbrățișării nu este numai o excludere a celuilalt, ci și o condamnare a lui.

În zilele noastre, Biserica nu trebuie să îmbrace o haină a narcisismului sau materialismului, ci o salopetă a slujirii celuilalt. Slujirea denotă întotdeauna că celălalt nu este exclus! Ci ajutat să se integreze. Reconcilieze. Așa cum argumenta Volf pentru teologi, cred că trebuie sugerat și Bisericii: concentrarea mai puțin pe organizarea socială și mai mult pe încurajarea celor capabili să proiecteze şi să creeze societăţi echitabile, cinstite şi paşnice.

Excluderea celuilalt apare adeseori din încercarea indivizilor de a-și proteja identitățile culturale acumulate, de a le sacraliza. Acest lucru nu face decât să devenim niște creștini rigizi, de cutie, șablonați și opaci, ceea ce este un paradox în contextul în care slujim unui Dumnezeu al… tuturor culturilor, care se oferă ca jertfă la Golgota „pentru mulți” și nu împotriva unora! Excluderea celuilalt nu este o problemă de libertate a mea, ci un hățiș pe care îl creez în jurul meu autoizolându-mă, lipsindu-mă de spațiile de comunicare. Este mai mult decât grăitor faptul că distanțarea fără apartenență ne poate distruge. Răul modelează alt rău.

Excluderea celuilalt a creat două lumi: una a „celor buni, celor puri, celor adevărați, celor demni” și alta „a celor răi, păcătoși, falși, disprețuiți, nedrepți, corupți”, în ciuda faptului că nimeni nu este nevinovat, nedemn sau bun de dispreț. Contextul separării vede totdeauna în celălalt un vrăjmaș, reconcilierea sa fiind aproape imposibilă. Nu același lucru îl întâlnim la Hristos, care a venit să ne unească pe toți ca pe o pâine, ca pe un trup, unitate care nu se putea face fără îmbrățișare. Îmbrățișarea este dorința de a te apropia de celălalt și de a-l face una cu tine. Exercițiul unirii nu este greu, nu îl faci singur ci cu ajutorul Duhului Îmbrățișării, ca să îl cităm pe Miroslav Volf.

Cei patru pași propuși de teologul croat pentru trecerea de la excludere la reconciliere (pocăința, iertarea, crearea de spațiu în sine pentru celălalt și vindecarea memoriei) reprezintă osatura unei schimbări sociale văzute de Dumnezeu Însuși, formarea unei lumi noi. Totuși realizarea acestei viziuni nu se poate fără o schimbare a inimii, a gândirii și a comportamentelor. Este just, reconcilierea se face greu, iertarea fiind un proces dificil de acceptat, dar exemplul lui Hristos de pe dealul Golgotei: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” ne încurajează că este posibil. Exemplul cel mai elocvent e ucenicul Ștefan, care în momentul martirajului său a putut să rostească aceleași cuvinte față de vrăjmașii săi. Și dacă Ștefan a putut, înseamnă că și noi putem avea sorți de izbândă deoarece sunt sub același Duh al Îmbrățișării! De aceea trebuie să fim conștienți: nicio reconciliere nu se face fără iertare! Dumnezeu însăși ne-a iertat ca să putem fi reconciliați pentru Împărăția Sa care este eternă. Reconcilierea noastră e eternă și cu atât mai mult ar trebui să iertăm neconcordanțele efemere ale celuilalt. Dar pentru asta trebuie să creem spațiu în inima noastră. Crearea unui spațiu înseamnă înlăturarea a ceva. Deci ca să îmbrățișezi trebuie să renunți definitiv la varianta excluderii. În reconciliere nu e loc pentru ea!

În concluzie fenomenologia îmbrățișării înseamnă să ai brațele deschise. Numai așa poți oferi dar și primi un „hug” al aproapelui. Și al lui Dumnezeu!

PS: Adrian Păunescu, către Mircea Dinescu: „Suntem prea bătrâni ca să rămânem certați, poate nu mai avem timp să ne împăcăm”

Nicolae.Geantă
UAV Arad, TP 2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu