youtube

chestionar pentru studiu

miercuri, 15 iulie 2020

Ce mai este azi căsătoria? - de Nicolae.Geantă

sursa foto bibleinfo


reflexie teologică
Ce mai este azi căsătoria?

Trăim într-o societate intens secularizată. Dacă în trecut motto-ul „cetății” ei era „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”), astăzi regula a devenit inversă: „Totul fără Dumnezeu”. Viața laică e un fel de cocktail. Cu de toate, dar cu nimic consistent. Prin urmare, deși sunt definiții, încercări, adevăratele modele lipsesc. (Mai ales cele morale). Azi, cel mai greu model de definit e familia. Căsătoria. Don Brownig spunea că societatea a ajuns în incapacitatea de a răspunde la întrebarea „Ce este căsătoria în zilele noastre?” Pentru că, zice Browning, „căsătoria nu se mai diferențiază de prietenie”. Bisericile sunt înclinate să răspundă pur religios. Dar ignoră o serie de amănunte, angajamente natural, sociale, contractuale. Psihologii spun că mariajul implică și sănătate, avantaje materiale ori beneficii sexuale! Terapeuții o justifică arătându-i dependența de o bună comunicare, iar Legislația americanilor a stabilit căsătoria drept un „contract privat afectuos între adulți consimțitori independenți!” Concluzia e că la început de Mileniu III căsătoria stă pe un butoi de pulbere. Și asta în state care se consideră creștine, cu biserici naționale ori universal și cu batalioane de preoți ori pastori.

Nu pot fi deloc de acord cu declarația lui Wright Norman H: „Căsătoria este o cetate asediată. Cei dinăuntru vor să iasă, cei din afară vor să intre”, pentru că această declarație este o fugă de răspundere. Astfel de „zicători” nu fac decât să se adâncească prăpastia între parteneri, stimulează adulterul, divorțurile, uniunile consensuale, căsătoriile de probă, aranjamentele non-conjugale, crește nesiguranța și afectează iremediabil copiii. Instabilitatea parentală se răsfrânge mai apoi în rândul pruncilor care devin nepăsători de părinți.


Este foarte adevărat că „o căsătorie este multidimensională”, cum e numită de Don Brownig, dar în timp ce este privită mai mult ca un acord inter-subiectiv și privat, mariajul este o instituție socială sacră. Adică are principii care nu pot fi schimbabile de nicio generație, fiind o practică unic religioasă. Numai în acest context se poate păstra ordinea cerută de Dumnezeu, între El, soț, soție și familia lărgită. Căsătoria nu este doar modelul unirii dintre oameni, ea este şi modelul unirii dintre om şi Dumnezeu, după cum se afirmă în Catehismul ortodox. „Nunta este Sfânta Taină prin care (celor doi parteneri) ... li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc... prefăcând-o... într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică”.


Din perspectiva Scripturii, căsătoria nu este o simplă convenţie umană. Cred asemeni Papei Ioan Paul al II-lea că mariajul e direct legat de actul creaţiei, în sensul că omul a fost creat bărbat și femeie, urmând ca cei doi să se unească. David Dernlaw spunea în aceeași manieră: „căsătoria are origine divină” (vezi Gen. 2:18-25). Deci căsătoria nu este o idee a strămoșilor noștri, ci e ideea lui Dumnezeu. Prin urmare El are autoritatea de a o guverna.

Căsătoria nu poate fi „un contract” așa cum statul sau chiar catolicismul încearcă să definească, pentru că ea este un legâmânt. Și, spre deosebire de contract legământul nu poate fi rupt! Căsătoria e un legământ pe viață!

În altă ordine de idei, căsătoria nu poate fi decât monogamă (conform Geneza 2). Cu toate acestea Charles M. Shell afirmă că „Monogamia a fost stabilită ca normă doar după exilul babilonian![6]”. Însă vin și îl întâmpin cu declarația Domnului Isus la o provocare asemănătoare a cărturarilor: „Dar de la început nu a fost așa” (Matei 19:8).

Căsătoria are în componența ei chipul lui Dumnezeu, aș îndrăzni să fac o afirmație poate pentru unii îndrăzneață. Familia e chipul lui Dumnezeu deoarece omul a fost creată după Chipul și asemănarea Lui! (Geneza 1:26). Bărbatul întâi, apoi femeia. De aceea când Adam a văzut-o pe Eva a strigat „Ișa” („os din oasele mele și carne din carnea mea”) (Geneza 2:23).

În concluzie: prin căsătorie se formează o familie, se redă chipul lui Dumnezeu. Familia care nu are chipul lui Dumnezeu NU este familie!

Relațiile de familie
Opinez împreună cu John RW Stott care susținea într-un studiu asupra Epistolei către Efeseni, că în noua societate a lui Dumnezeu (adică în Biserică), Hristos a adus familia în noi relații de armonie în cămine și ostilitate față de diavol. Astfel, Dumnezeu așteaptă ca în dimensiunea practică a căminului să fie unitate și puritate, tocmai pentru a fi un concept demn de crezare. Pavel ne avertizează că soții trebuie să se supună în teama de Hristos, vorbind între ei cuviincios, trăind fără îndoială și în ascultare. Paradoxal astăzi trăim un veac al emancipării când femeia încearcă să devină capul familiei, sau să fie nesupusă iar bărbatul se poartă dictatorial, duplicitar (acasă față de biserică), sau chiar infidel. În cazul infidelității, a adulterului, relația dintre parteneri este „moartă” repercursiunile revărsându-se peste întreaga familie. Toți vor suferi, în principal copiii.

Acolo unde relațiile dintre parteneri nu sunt conforme Scripturii (supunere față de soț, afecțiune necondiționată față de soție), nici relațiile dintre părinți și copii nu pot fi grozave. Richard Hess spunea un principiu care trebuie învățat de toți adulții care au copii: „Când Dumnezeu a dat porunca a V-a, pedeapsa nu e orientată numai spre fiu, ci și spre familie!” Asta înseamnă că porunca a V-a („Cinstește pe mama ta și pe tatăl tău, pentru ca să ți se lungească zilele..., Exod 20:12) pune o povară și asupra părinților: aceea de a câștiga dreptul de a fii onorat de fiii lor! Deci părinții trebuie să trăiască sfințenia dacă vor să primească toată cinstea!

Deoarece familia este perpetuă, trebuie să păstreze tradițiile divine, care vor fi transmise mai departe prin instrucțiune și... închinare. Lucrul acesta poate fi observat în Biblie, când Tatăl de fiecare Pessah transmitea istoria exodului peste generații!

Sunt de acord cu Larry Christenson, care după ce vorbește despre păcatul lui David cu văduva lui Urie Hetitul, soldat cu o crimă și un adulter (dar și cu o sarcină), conclude: „Păcatul dublu al lui David a distrus onoarea și viața. Fiii lui au lucrat la fel în ascuns![9]” „Individul poartă vina rangului sau națiunii sale”, spune Christenson. Deci păcatul părinților se răsfrângea peste copiii și urmașii lor. Dar asta se întâmpla în Vechiul Testament. În Împărăția lui Dumnezeu este o lege nouă (ca să fiu pe aceeași undă cu ideea de mai sus a celebrului teolog John Stott). Ea ne asigură că fiecare individ va primi potrivit lucrării sale și nimeni nu va suferi din vina altuia, ci numai din vina lui însuși! Dacă nu ar fi fost așa astăzi, nu doar eu, ci milioane de copii ar fi trebuit să purtăm vina părinților care ne-au născut dintr-o relație din afara căsătoriei!

Autoritatea părinților este stabilită de Dumnezeu. Dar exemplul pentru copiii lor trebuie să fie fiecare individ!


Nicolae.Geantă
Subcarpații Curburii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu