Când Pavel scrie că biserica e un trup viu, sunt sigur că nu
s-a gândit doar la sezonul de evanghelizări ce nu se intersectează nici suprapune
cu vara cu plaje şi mici aferenţi.
El scrie de o Biserică vie în ciuda faptului că ea e
comparată uneori cu viaţa unui om ce se naşte, creşte şi moare. Dacă iarna nu-i
ca vara e treaba lui Băsescu, dar ideea aceasta nu are ce căuta printre
creştini.
Lipsa noastră de viziune ne cramponează într-un pavlovian
tipar al aşa ziselor evanghelizări de iarnă, un fel de electroşocuri pe piept
de înecat sau un tangou cu mortul.
Despre asta am mai scris folosind vitriol în loc de
cerneală...
Dar şi biserica poate muri, zic unii.
Atunci când devine destinaţie turistică după o săptămână de
stres, nervi şi buimăceală. Vedem lucruri frumoase, haine adevărate, pastori
aristocraţi şi ţepeni, mirosim frumos, dar ideea de trup îmbălsămat nu-mi iese
din minte. În fond şi la urma urmei, piramidele vizitate nu-s decât nişte
cavouri mai mari. Aceste biserici sunt la figurat destinaţii turistice (unde
membrii se comportă ca şi turiştii, adică vin, filmează şi pleacă), dar am
văzut destule biserici în lume ce-s la propriu destinaţii turistice, adică nu
mai au membri, dar au turlă înaltă, orgă veche şi câştigă un bănuţ cinstit.
Biserica moare atunci când devine sală de concert. Când
cântă corul, apoi fanfara, apoi grupul bărbătesc, apoi iar corul, iar
fanfara... Apoi Alinuţa cu Geanina, Geanina cu Ioana şi Anamaria, iar Gheorghe
spune o poezie diluviană. Dacă nu mai este loc de a treia cântare de fanfară ca
să egaleze meciul cu corul, sunt nervi, instrumente pleznite şi pastori
ameninţaţi. În tot acest timp, iubiţii ascultători, adică biserica, torc
întrucât n-au voie nici măcar să aplaude.
Biserica moare atunci când devine Areopag. Păreri futuriste
şi învârtit în jurul cozii, transformate în predici de la amvonul asaltat de
nulităţi în costum, având drept armă coatele ascuţite din care au reuşit să dea
ca să ajungă acolo.
Citim în Scriptură că în Biserică nu-i bine să fie mulţi
învăţători, adică maxim doi, zic eu, dar pe noi nu ne interesează asta.
Stăm la rând la amvon mai rău ca şi criticaţii noştri fraţi
ortodocşi la moaştele Sfântului Dumitrie şi apoi când ajungem suntem prea
obosiţi ca să mai putem spune ceva.
Biserica moare când devine restaurant... Când oamenii vin
goi, comandă, unii mai şi plătesc, apoi se duc acasă ghiftuiţi şi-şi dau cu
părerea dacă a meritat investiţia. Şi pentru că n-au luat nimic la pachet, n-au
ce da şi altora decât, eventual, câte-un râgâit discret.
Bisericile mor când devin gonflabile. Biserica gonflabilă e biserica ce are 500 de membri atunci
când vorbesc doi păstori între ei şi 300 de membri atunci când trebuie să
plătească birurile la episcopie. Are 700 de membri când vine un predicator
zdravăn şi 58 de membri joi seara când predică nenea. E gonflabilă atunci când
se pompează har la stăruinţe şi se dezumflă a doua zi în tramvai când te calcă
unul pe bătături.
Biserica moare când devine închisoare. Închisoarea lui Isus.
Duminică seara Îl închidem în biserică, să rămână cuminte acolo până la
următorul program. Nu L-am lua cu noi să nu ne stânjenească a doua zi în oraş,
la şcoală, atunci când fentăm impozitele, când nu ne plătim datoriile, când ne
uităm pe internet la nişte filme, când bârfim frăţeşte pe cineva, când stăm cu
capul în magazine toată ziua şi învăţăm spaniola acasă în faţa telenovelei.
Biserica moare când devine de ocazie. De festivităţi. Când
ne botezăm, când ne cununăm, la Paşti, la Crăciun, când imaginile surprinse în
ea devin album de familie. O bornă pusă din când în când pe drumul vieţii.
Atunci biserica devine mormânt. Am fost în biserici unde
erau îngropaţi regi. Probabil că s-au îngropat acolo să fie primii la răpire.
Sau le-a fost atât de dragă că nici morţi n-o părăsesc. Sau au lipsit din ea
atâtea ore încât numai morţi le mai recuperează. Cert este însă că nu-i mai
dezolantă imagine decât aceea a unei biserici cavou.
Bisericile se nasc cu noi, trăiesc cu noi şi mor odată cu
noi. Dar n-ar trebui să fie aşa. Biserica e planul lui Dumnezeu „Eu voi zidi
biserica Mea...”. Lucrarea e continuă, Biserica e a Lui, nu a unui cult şi ea
transcede moartea şi timpul. Biserica e Mireasa lui Hristos şi vai de cei ce-o
transformă în destinaţie turistică, sală de concert, Areopag, restaurant,
închisoare, mormânt. Jocul de-a biserica e cel mai periculos joc de sub soare.
Nevoia de a fi împreună poate fi suplinită de cluburi, de aceea nu transformaţi
Biserica lui Hristos în Clubul sfinţilor selecţi.
Biserica trebuie să-şi pună patine cu rotile să prindă
viteză. Ea trebuie să fie vizibilă pe stradă, la şcoală, la spital, o prezenţă
agasantă şi motivatoare.
Biserica e mai mult decât ziduri, dar e şi ziduri de aceea
călcaţi cu sfială în ea. Acoperiţi-vă capetele împodobite, acoperiţi-vă
picioarele goale, înghiţiţi guma de mestecat. Păşiţi timid în Betel. Descălţaţi-vă! Pământul pe care staţi e sfânt. Nu intraţi în ea încălţaţi cu
cizmele noroioase ale urii, indiferenţei, plictiselii, mândriei.
Bisericile trăiesc doar când noi trăim. Dumnezeu se bucură
de bănci pline, dar mai mult se bucură de oameni plini.
Fă biserica să trăiască!
Vladimir_Pustan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu