Fundaţia CIREŞARII

vineri, 29 decembrie 2017

Vladimir Pustan - despre Lacrimi

Cu bunicul meu a fost simplu. A murit bunica mea si el, după ca a murit bunica mea, deşi eram pe acasă toţi, a început să plângă. Si tot a plâns şi tot a plâns până a plecat. Asta am înțeles eu că este lacrima compasiunii până la capăt. În clipa în care a murit bunica mea nu ştiu dacă într-un an de zile a mai vorbit 500 de cuvinte. Gata. De aici încolo este vremea lacrimei şi după aceea s-a dus şi el. De obicei ăştia un reuşesc să trăiască, care iubesc mult, un reuşesc sa supravieţuiască partenerului cu multă vreme. Nu. Pricepeţi? Ăştia care iubesc mult, mai ales când ai amintiri vreo 60 de ani împreună, 60 de ani de amintiri; nu trăiesc mult. Plângeţi cu cei ce plâng.


Dar va trebui să învăţaţi că va mai trebui să plângeţi pentru ceva aici, cu compasiunea asta: pentru cei nemântuiţi. În Luca, capitolul 19, Isus a plâns pentru Ierusalim. L-a apucat plânsul duminică seara, de Florii, şi a spus: O, Ierusalime, Ierusalime !!! Dacă nu ţi-au venit predicatori aici , exact cum ai spune în Oradea: O, Oradea, Oradea, dacă nu a fost liberă şi Casa de cultură, şi sala sporturilor; dacă n-aţi făcut voi slujbe peste tot, dacă n-aţi avut voi libertate, România, dacă n-aţi avut voi facultăţi şi ce v-a trebuit !!! O !!!, zice Domnul Isus Hristos, câte minuni n-am făcut Eu aicea şi nu s-a pocăit; … şi va veni vremea când nu va rămâne din tine Ierusalime piatră pe piatră. Si aşa a fost: piatră pe piatră n-a mai rămas din Ierusalim. Focul a mâncat Ierusalimul.
Isus Hristos plânge atunci când vede oameni nemântuiţi care se duc spre iad. Spune Cuvântul lui Dumnezeu în Psalmul 51 căci îşi plânge propia pocăinţă, el David, propia pocăinţă. Va trebui să învăţaţi că trebuie să plângeţi pentru cei nemântuiţi; dacă mă credeţi, când vă rugaţi pentru ei, pentru cei din casa voastră.
Uitaţi-vă puţin aici la schiţa mea de predică ca să vă explic ceva: vedeţi aici culoarea asta verde? Aici sunt punctele principale. În momentul în care vă rugaţi, şi plângeţi pentru cei nemântuiţi, de fapt, subliniaţi rugăciunea aceasta pentru cei nemântuiţi cu creion fosforescent. Lacrima este creionul fosforescent al cererii voastre către Dumnezeu. Dumnezeu rezistă la multe lucruri de la noi, dar la lacrima noastră nu rezistă. În momentul în care îţi articulezi rugăciunea, în momentul în care îţi împănezi rugăciunea cu lacrimi Dumnezeu este acela care îţi răspunde mult mai repede decât dacă te-ai ruga fără a plânge. Înţelegeţi? Creionul fosforescent al lui Dumnezeu este lacrima ta căzută.
De aceea, fondatorul Armatei Salvării, William Booth, în momentul în care au spus că la un moment dat, într-un judeţ de-al lor nu se mai întâmpla nimic cu evanghelizarea, că au încercat toate metodele şi nu se mai pocăia nimeni, a trimis doar o telegrama scurtă (ca omul acesta vorbea scurt, că vorbea pe banii bisericii), a trimis doar două cuvinte: încercaţi lacrimile !!! Dacă aţi încercat tot, dacă aţi postit şi v-aţi rugat, dacă aţi împărţit pliante, dacă aţi făcut o mulţime de lucruri frumoase pentru ceilalţi, dacă i-aţi chemat la biserică, dacă aţi umblat după ei şi le-aţi făcut o grămadă de lucruri frumoase numai să-i împingeţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, mai rămâne ceva: încercaţi lacrimile. Asta a zis-o William Booth, fondatorul Armatei Salvării.
Ce simplu este să plângi, şi ce greu este să plângi lângă celălalt. O fetiţă a venit acasă mai târziu şi zice maică-sa: – de ce ai stat atâta în oraş ?
– Zice ea: m-am întâlnit cu Mary, mamă, şi să vezi ce necaz a păţit: are o păpuşă frumoasă şi i s-a rupt un picior la păpuşă.
– Bine, zice, şi de aceea ai întârziat atâta? Ce-ai facut? Ai reparat păpuşa? Cu ce ai ajutat-o? Că ai zis că ai ajutat-o 2 ore.
– Păi, nu, spuse fetiţa. Am stat lângă ea jos şi am ajutat-o să plângă.
Este suficient atâta ! N-o să reuşim să reparăm toate lucrurile în viaţa aceasta; n-o să reuşim să le dăm toţi banii de care au nevoie când trec prin necazuri; n-o sa reuşim să le dăm pâinea de carea u atâta nevoie, toata pâinea de care au nevoie; n-o să reuşim să le dăm sănătatea; dar putem să facem ceva lângă ei: să spunem că ne pasă. O lacrimă la timpul potrivit, acolo lângă celălalt. Invăţaţi să plângeţi lângă ceilalţi. Dumnezeu să ne ajute.
Lacrima recunoştinţei, lacrima bucuriei, lacrima compasiunii şi spune Biblia că mai trebuie ceva, încă o lacrimă binecuvântată: lacrima pocăinţei.
In Ioan cap.21 spune cuvântul lui Dumnezeu că atunci când Petru a auzit cocoşul a ieşit afară şi a plâns cu … iartă-mă, amar. “N-o să se întâmple nimic cu mine Doamne, eu o să fiu tare, ceilalţi o să cadă”, zicea Petru.. In momentul când a cântat cocoşul şi-a dat seama Petru, de fapt, că aceeaşi trădare ca şi a lui Iuda a facut-o, minus arginţii şi mai târziu, minus spânzurătoarea. Când şi-a dat seama că a făcut acelaşi păcat (s-a blestemat că nu-L cunoaşte pe Hristos), în clipa aceea, spune cuvantul lui Dumnezeu, că a ieşit afară şi a început să plângă cu amar. Cu amar.
Pocăinţa este mai mult decât o ridicare de mână, decât o seară în care ai simţit ceva, ci pocăinţa este lacrimă, cum spune despre David, că “a plâns până nu a mai putut plânge”. De vreo 10 ori se spune în Sf.Scriptură despre David, când a avut necazuri cu Absalom, cu o grămadă (că David plângea şi când avea probleme cu familia, tot aşa de greu), că a plâns până nu a mai putut plânge. In Psalmul 51 spune că asta este ceea ce vede Dumnezeu la el: un duh zdrobit în care nu mai există nici măcar poate lacrima.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu