Două liceence, citeau curioase deunăzi Cool Girls. O revistă a generaţiei emoticon. Surprinse de povestea unei puştoaice, cititoarele de 19 ani m-au întrebat ce soluţia aş avea eu pentru cazul lui Andy, care se plânge redacţiei de disperarea sa: „Am 13 ani..., toată lumea mă vede Emo, părinţii mei divorţaţi nu mă înţeleg, prietenul m-a părăsit... Aş vrea să mă sinucid şi să scap de viaţă... de câteva ori am încercat... Ce mă sfătuiţi?”. Desprinsă parcă din pânzele lui Dali, psihologul de serviciu a sfătuit-o să privească dincolo de probleme..., să gestioneze disperarea..., să-şi schimbe hainele negre..., să se uite adânc în interiorul ei pentru resurse. „Urmăreşte un film, scrie poezii, citeaşte o carte, fă sport... Dacă nu te place nimeni, încearcă să-ţi faci prieten un animăluţ: un câine, o pisică...”(!!!). Şocant răspuns. Benefic, ca o frecţie la piciorul de lemn, ca parfumul pentru statui, ca un slide cu răsărit pentru orbi. Ori ca un telefon cu dulcegării pe fir pentru surzi. Nimic care să o ajute pe Andy.
Aproape zilnic, am ocazia să văd tineri cu lacrimi în ochi. Ca puştoaica de mai sus. Sfâşiaţi de lupte pe care nu le-au putut duce. Răniţi, descurajaţi, nemulţumiţi. Înşelaţi. De visele lor. Dezamăgiţi. De realizările lor. De forţele lor. Ba chiar de Dumnezeu, cum ar îndrăzni Philip Yancey să spună! Cu garda lăsată, cu spadele jos, ei nu mai vor să lupte. Ori, nu mai cred că pot învinge. Nu pot privi decât la eşec. La monumentul fatalităţii. Sunt în plin „război”, dar vor să iasă din tranşee. Ar vrea să evadeze undeva, să fugă departe, neştiuţi de nimeni. Ruşinaţi, stau cu capul plecat. Cu inima cât puricele, simt gloanţele ce le trec pe la urechi. Şi, se tem. Tremură. Nu îndrăznesc să privească în jur, în ochi, în lături. Şi nici în sus! De ce? Pentru că sunt singuri. Într-o lume din ce în ce mai numeroasă, dar atât de pustie în relaţii omeneşti.
Duduia sfetnic citată mai sus mă provoacă să afirm că psihologia ’mneaei, orice orizonturi ar deschide, e nepuntincioasă fără Hristos. E fără rod. E sterilă. E apă de ploaie. Sau o piatră-n bocanci. Dac-aş alege psihologia sa fără Hristos, este ca şi cum aş schia fără zăpadă sau aş umbla cu barca prin deşert. E ceva fără inimă, fără logică, fără speranţă. Între psihologie şi Hristos, numai ultimul poate schimba pe cei căzuţi, poate ghida pe debusolaţi, poate învia pe cei ce-alergă morţi pe stradă cu buletinul în buzunare. Nu neg Psihologia, dar fără Isus nu-i decât un sanatoriu de bolnavi, în care se folosesc unii de alţii pentru vindecarea lor. Cu psihologia fără Hristos, ai ştiinţă, dar rămâi fără suflet!
Ridicaţi ochii spre cer. Puneţi genunchii jos (mai des). Spuneţi păsul în biserică. Plângeţi mai des lângă păstori, lângă preoţi, lângă creştini, lângă familii. Pentru că, rănile generaţiei voastre, a celor care vorbiţi mai mult cu degetele, nu-s vindecate încă, iar războiul nu s-a sfârşit. Miroase a praf de puşcă. Şi-n faţă, viaţa e lungă...
Nicolae.Geantă
*articolul este scris în iunie 2010, și a apărut în volumul meu de eseuri ”Lupta cu inerția”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu