Luigi – droguri, tăieturi și lacrimi – de Nicolae.Geantă

Napoli. Vacarm. Sâmbătă după amiază. O stradă pe care nu se anunță nimic deosebit. Chiar dacă la terase mici, înghesuite ca sâmburii în nucă, e animație. Ajung în dreptul unei astfel de cârciumioare. Niște italieni beau bere la două-trei mese. Un grup de bărbați, îmbrăcați obligatoriu în negru, cu tatuaje la purtător, bronzați obligatoriu, stau în picioare ori călare pe motociclete în fața terasei. Pe trotuar. Cu ochii rotitori, iscoditori ca niște giruete rusești. Scanează orice trecător.

Când ajung în dreptul lor unul sare ca ars. Vine și bate „five” cu Gennaro, pastorul italian care ne însoțește pe mine și pe fratelo Firiza. Apoi ne îmbrățișează pe toți trei. Gennaro îi spune ceva. Deduc numai. Apoi Firiza începe să-i predice en fanfare despre schimbarea ce-o aduce Hristos. Ochii bărbatului se umezesc, fața-i devine blajină. Ca a unui sfânt pictat de Giacometi. Are o mână cu bandaj. Stânga. Parcă și o mică branulă. E tatuat, e bărbos, e tăiat pe mâini și pe trup. Se văd cicatricele ca medalii. Desigur multe sunt de la seringi. De la droguri. Îi vorbesc despre puterea regeneratoare a Domnului Isus. Despre eliberare din vicii. Îi povestesc despre Marian Mocanu. Îi arăt cum cântă acum la vioară. Apoi îi spun despre fostele mele ticăloși și renaștere. Luigi, căci așa îl cheamă pe interlop, plânge. „Mă rog zilnic la Dumnezeu! Știu că numai El mă tine aici. Fără El...” Și, îmi arată rănile de pe trup. Totodată eu îi văd și rănile sufletului. E ciuruit...

Italienii de la mese privesc înmărmuriți. Un român tradus predică unui vagabond napoletan în stradă! Și totodată găștii acestuia care stă cu urechile ciulite ca oile când simt mirosul de lup! Îi spun lui Luigi că Dumnezeu mi-a pus pe inimă să mă rog pentru el! Acolo pe pavele de pietra luvica. Îmi pun mâinile peste el și strig îndurare la Tatăl nostru din Ceruri. Nu știu dacă înțelege ceva. Dar îl simt cum tremură ca varga, cum plânge de parcă s-a rupt diafragma în el. Cu puterea lui Dumnezeu nu se joacă nimeni. Nici măcar interlopii! Duhul lui Dumnezeu e cea mai ascuțită sabie.

La final, Luigi mă strânge-n brațe ca la rugby. Mă sărută pe obraji. Are lacrimi de fericire. Lacrimile de fericire sunt la mari. Ele scot afară toate toxinele din trup, vorba doctorului Vlad Schlezak. Atunci înțeleg - a nu știu câta mia oară că fericirea nu vine din lucrurile materiale, telurice, din hedonism. Ci din ceea ce este ceresc. Da, pământește drogații, interlopii,  vagabonzii în general, NU pot fi fericiți! Zilnic ei își dau seama că gustă deșertăciune. Dar din punct de vedere ceresc, fericirea poate fi gustată de orice muritor. Ce bun este Domnul. „Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!”, scrie-n Psalmul 34:8.

„Am o rugăminte la tine Luigi: Mâine trebuie să fii la biserică. Acolo primești cele mai grozave pansamente!” Și Luigi a promis.

Nu știu dacă s-a dus. Dar, după ce am plecat cu Gennaro și Daniel, și l-am lăsat pe Luigi în stradă cu motocicliștii, am auzit bubuitura unei sticle care a explodat întâlnind pavejele de piatră vulcanică ale Neapolelui. După rugăciune, pentru Luigi băutura nu mai era fericire!

L-am iubit pe napoletan. Da, și drogații merită iubiți. Și ei au dreptul la fericire. Și la mântuire bineînțeles. Evanghelia e și pentru vagabonzi. E dalta care taie lanțurile viciilor, păcatelor. Apoi aduce fericire în schimbul lacrimilor și a genunchilor îndoiți. Acestea două încep să prelucreze inima, sufletul.

Așa, ca o provocare: Tu ai vreun Luigi?

Nicolae.Geantă