sursa foto |
Ion
Pilat – Năvodul
Pescarul își arunca năvodul -
ziua 'n baltă,
Cu aurul luminii se lasă peste
stuh,
În seara dobrogeană e pace-atât
de 'naltă,
Că simte lipovanul bărbos ca Sfântul
Duh.
Alăturea de dânsul făcând
s'aplece lotca,
Cu mana lui l-ajută să tragă la
năvod.
Pe când un stol de berze, vâslind
spre Jurilofca,
Și-a rânduit în cruce, deodată,
cârdul tot.
Se simte - de greu ce e - că
pescuiește Domnul .
Năvodul își revarsă comoara pe
podea:
Scrumbia și șalăul, și mreana,
cega, somnul,
Cu solzi de-argint și de-aur
curg mană peste ea.
În asfințit, acuma, lopata bate
ghiolul
Pescaru 'mpinge luntrea cu greu
până la mal;
Și-acum pe când tot cerul se
oglindește 'n golul
Cu stele în lumina brumată
peste val,
Pescaru-și face cruce și-alege
cu dreptate,
În coșuri împletite doar peștii
cei mai buni,
Plevușca o asvârle. - Și mă gândesc
că 'n Carte
Stă scris că va alege Isus și
pe cei Buni.
*
Cine citește poezia religioasă
a lui Ioan Pillat nu are cum să nu remarce teoretizarea în expresie poetică a
necesității legăturii omului cu oamenii și mai ales cu Creatorul Său, cu
Dumnezeu. Deși academician, antologist, politician (pentru o vreme), eseist și
publicist român, Ion Pillat este un mare poet tradiționalist! Iar pe deasupra
scoate destul de des în evidență legătura pe care și-o dorește cu divinitatea,
nu doar pentru el, ci și pentru cititorii săi. De fapt, poezia sa este o tomică
reîntâlnire în care fiecare protagonist își afirmă credința în virtuțile
tradiționale ale Bisericii. Căci, Ion Pillat ne zugrăvește înaintea ochilor
„Biserica de altădată...”
Criticii literari spun despre
Pillat că începutul liricii sale stă sub semnul parnasianismului și a
simbolismului, parnasianismul[1]
devenind pentru el un cult al formei poetice, cu conținut eclectic. Totuși,
spre sfârșitul activității, Pillat este relevat ca „un liric clasicizat, cu un
spirit senin, contemplativ, iubitor de armonii, lucid, reținut, sobru, animat
de o nesecată și cenzurativă curiozitate intelectuală”, așa cum îl descrie
Aurel Martin, și apare deopotrivă reunind motive tradiționaliste cu modernism.
Aș putea spune că poetul refuză o formulă literară tipică, fiind în diversitatea
și schimbările sale mereu egal cu sine!
Poemul „Năvodul” (despre care nu
am găsit nicio referință a anului în care a fost scris, dar care pare fi o
complementaritate a poeziei „Pescarul[2]”),
are o filosofie poetică simplă, dar profundă. Mai bine zis este o teologie
necomplicată, la care poate ajunge orice muritor. În numai cinci strofe, Ion
Pillat ne vorbește despre prezența nevăzută, neștiută a Duhului Sfânt, prezent (așa
ar trebui să fie pentru toți) în fiecare act al vieții noastre cotidiene. Fără
Duhul Sfânt viața citadină sau rurală este o teribilă zbatere, rezultatele ei fiind
sortite adesea (chiar după o muncă titanică) semi-eșecului sau chiar a eșecului
total, a falimentului. „Năvodul” descrie
o scenă banală de muncă, în care lipoveanul deltaic pescuiește în balta lângă
care i-a fost hărăzit să trăiască. Balta este sursa din care trebuie să-și
asigure existența. Dumnezeu ne-a așezat întotdeauna lângă resursele sale, însă
de multe ori fie nu le vedem, fie le ignorăm.
Pescarul lipovean își aruncă
năvodul ziua în baltă, și nu noaptea, cum de obicei o fac cei ce se ocupă cu
pescuitul profesionist, și asta pentru că poemul de față vrea să scoată în
evidență minim două aspecte: a) pescuitul
se face la lumină, nu în ascuns, ziua, când se întinde năvodul cu mare atenție;
b) năvodul se strânge seara, în
asfințit, când totul pe baltă este liniștit. Poezia având o învățătură
religioasă, ne vorbește în adâncul ei despre experiența „pescarilor de oameni”, a creștinilor care întind, care transmit
mesajul Evangheliei „atâta vreme cât este
ziuă”. Ziua este vremea pocăinței, a schimbării, noaptea având ca simbol
întunericul sau mai grav de atât, este socotită vremea judecății!
Ion Pillat vorbește de liniștea
de seară dobrogeană, a stepei inundată de pace ca Cerul, o stepă unde „timpul trecător” este asemănat cu „timpul etern”.
Poetul folosește prilejul să ne
ofere o poezie descriptivă, astfel că strofa unu se repetă dar sub altă formă
în strofa penultimă: „Lumina se lasă peste stuh/stuf” și „Cu stele în lumina
brumata peste val”, iar strofa doi cu ultima: „berzele se rânduiesc în cruce”, „pescarul își face cruce”. De asemeni berzele care zboară în amurg
prevestesc tranzitarea existenței telurice, pământene, iar crucea este singura
care ne amintește că trecerea noastră peste noapte, dincolo la o nouă zi este
posibilă numai prin ea. Crucea este speranța lumii. Este chiar mult mi mult,
este „axis mundi”!
Referindu-se la o scenă
asemănătoare din perioada Evangheliilor, la o pescuire minunată, lipoveanul lui
Pillat nu poate ridica năvodul singur, deoarece încărcătura peștilor este prea
mare pentru el. De aceea, simte lângă umărul său mâna întinsă ca ajutor din
partea Duhului Sfânt, adică acea pereche de mâini pe care Dumnezeu o pune la
dispoziția slujitorilor Săi pentru a face desăvârșită, plăcută și suportabilă
orice lucrare! Năvodul „se simte de greu
ce e – că pescuiește Domnul”, spune Pillat, fapt ce ne trimite să înțelegem
că acolo unde Dumnezeu este prezent mulțimile de oamenii vor fi prezente, iar
acolo unde Dumnezeu seamănă, recolta va fi totdeauna îmbelșugată. De aici ar
trebui să înțelegem că de cele mai multe ori, pescuitul nostru, cu „ustensilele noastre”, cu „nadele noastre” , cu inteligența
noastră, cu cultura și vorbele noastre, este slab, este ineficient, iar
bisericile au „podelele” goale! Însă
conlucrând cu Duhul Lui Dumnezeu, pescuirea se transformă într-o îmbelșugată
captură, peștii devenind o „comoară”
care umple „podeaua” nu a unei lotci,
ci a bisericii lui Hristos!
Este impresionant faptul că năvodul
nu face triaj, el cuprinzând deodată toate soiurile de pești: „Scrumbia și șalăul, mreana, cega, somnul”.
Acest lucru vorbește despre unitatea în diversitate a bisericii, singura
instituție unde nu se ține cont de categoriile sociale, profesionale, etnice,
vârstă, culoarea pielii sau sex pentru dobândirea mântuirii. La Dumnezeu poate
accede oricine, mântuirea fiind harul Său nemărginit. Totuși, Pillat ne face o
distincție clară: unii pești au „solzii
de argint, alții de aur”, ceea ce arată că în funcție de lucrarea săvârșită
„în apele Domnului”, slujitorii vor
fi răsplătiți diferit. Mântuirea oferită de Dumnezeu face egalizare între
semeni (ca să nu se laude nimeni, cum spune Sfântul Apostol Pavel), dar
slujirea va avea o răsplată diferită (Evanghelia spune că unul va primi zece
cetăți, altul cinci cetăți etc., - Luca 19). Trebuie subliniat și faptul că
după pescuit, pescarul își împinge lotca până la țărm, ceea ce înseamnă că
lucrarea se duce la bun sfârșit. În slujba Domnului, credincioșii „tot ce încep duc la bun sfârșit” (Psalmul 1:3). La finalul activității
pescărești, când barca ajunge la țărm „tot
cerul se oglindește” în lac, iar stelele își scaldă lumina brumată peste
valuri, semn că divinitatea și slujitorii celeștii sunt mulțumiți de actorul
pământesc. Actor care își încheie activitatea cu închinare! Cu cruce!
Mai remarcăm că poemul are și
două versuri cheie: întâi „Se simte - de
greu ce e - că pescuiește Domnul”, apoi „Pescaru-și
face cruce și-alege cu dreptate”. Sunt polii poeziei: darul Domnului și
mulțumirea pescarului, conștient că ceea ce pescuiește este un dar. În felul
acesta, poezia capătă un ton gnomic, parabolic.
Poezia „Năvodul” nu trimite atât la scena pescuitului miraculos,
cât mai degrabă la Judecată. La triajul final, când „plevușca” e asvârlită, numai peștii mari, adică numai cei buni sunt păstrați în Împărăție.
Nicolae.Geantă
UAV Arad, TP2
[1] Parnasianism – reacție neoclasică la
romantism; elogiază civilizații,mitologii, religii, spații exotice etc.
[2] „Fii profetul măreț ce-azvârle/tuturor
cuvântul/și pescuiește-n suflete vecia!/năvodul tu desface-l – îl aruncă!” (Ion
Pillat, strofă din poezia „Pescarul”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu