Celor ce m-ați iubit când meritam cel mai puțin. Fie că ați
știut-o sau nu. Atunci aveam cea mai mare nevoie.
Celor al căror umăr a purtat urma lacrimilor mele. Pentru că
voi nu v-ați ferit să vă murdăriți sufletul de suferințele altora.
Celor care mi-ați luminat zilele cu optimismul vostru,
oricât am insistat eu că viața frumoasă e numai în filme. Probabil (și mai mult
ca sigur!) e culoare dincolo de alb-negrul meu.
Celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine,
conștientizând, totuși, că acele clipe nu le veți mai primi niciodată înapoi.
Celor care ați știut să-mi ascultați tăcerea și nu m-ați
bombardat cu întrebări, mai ales când nu aveam chef (și tărie) să răspund la
ele. Sunt un om dificil, n-am negat-o niciodată. Dar nimeni nu-i imposibil de
iubit...
Celor care mi-ați spus că n-o să reușesc, că nu sunt în
stare. Fără voi, nu mi-aș fi depășit limitele și n-aș fi ajuns unde mi-am
propus. Dar și celor care m-ați încurajat. Mi-ați dat putere să continui cursa.
Celor care m-ați purtat în rugăciune. Asta-i cea mai mare favoare
pe care i-o poți face unui om.
Celor care v-ați menținut voioșia în ciuda tuturor
cicatricilor, celor care ați continuat să vă bucurați, chiar trecând prin Valea
Plângerii, celor care ați păstrat puterea de a zâmbi dincolo de lacrimi. Voi,
mi-ați fost exemplu că se poate...
Celor care m-ați iertat și ați trecut cu vederea gafele
mele. Apreciez că sunt și oameni care mi-au iubit defectele – așa am înțeles că
nu tot ce-i imperfect e de lepădat, dar că trebuie dată șansa fiecăreia dintre
imperfecțiuni să devină o calitate.
Celor care m-ați lăsat singură și mi-ați întors spatele (nu
vă neg existența)... Oricât de greu mi-ar fi fost atunci să admit, fără
plecarea voastră nu m-aș fi descoperit pe mine. Octavian Paler spunea - Fără
pustiu nu se poate, pentru că nu te poți cunoaște niciodată bine în mijlocul
unei mulțimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare, ca și simțămintele că uneori
ești abandonat de divinitate... și nu vei muri singur.
Mulțumesc și celor pe care i-am crezut îngeri, dar s-au
dovedit a fi hiene. Calitățile lor, expuse, m-au făcut să dau tot ce am mai bun
pentru a le atinge nivelul. Sesizarea că n-au fost ceea ce păreau mi-a fost
lecție, ș-am învățat cum să nu fac, cum să nu fiu. Și între aparența și esența
lor, eu... am crescut.
Și nu în ultimul rând, îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru că
mi-ai fost tovarăș, și-n vale și pe culmi. Mulțumesc că m-ai întărit, să merg
mai departe. Și, mai ales, că nu mi-ai ascultat toate rugăciunile. Multe
lucruri din câte-am cerut, ai știut că nu-mi fac bine, nici nu-mi sunt utile...
Mulțumesc tuturor, pentru tot. Bune și rele. Sunteți parte
din viața mea. Cărămizi din construcția care sunt eu astăzi.
P.S. Șantier în lucru. Întru desăvârșire...
_Sefora Geantă_
*citește mai mult pe SeforaSeah
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu