Undeva, într-un sat sătuc din îndepărtata Japonie, trăiau
mai mulţi oameni în vîrstă, iar viaţa lor se împărţea între munca la cîmp şi
discuţiile pe care le purtau cînd vremea era prea rece pentru a munci.
Odată, zece bătrîni singuri din sat s-au decis să
sărbătorească împreună seara, cu o cană de lapte cald în mînă, ca să se bucure
de poveşti. Dar cum niciunul dintre ei nu avea suficient lapte pentru a le da
tuturor de băut, aşa că au vorbit şi au fost toţi de acord să aducă fiecare
cîte un ulcior de lapte, iar apoi să pună totul laolaltă într-un vas mare, ca
să-l încălzească şi să-l bea împreună.
Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergînd fiecare spre casa
lui, pentru a aduce laptele, fiecare bătrîn s-a gîndit: “Laptele meu este mult prea bun ca să-l amestec cu laptele lor! Nimeni
nu va şti dacă eu nu voi turna în castronul comun laptele meu atît de bun. Nu
se va observa nimic şi oricum laptele celorlalţi va fi destul de bun. Va fi
bine aşa. Voi duce în schimb o cană de apă.“
Şi s-au reîntîlnit bătrînii, seara. Fiecare a adus cu el
cîte un ulcior, au turnat conţinutul ulcioarelor, cu mare ceremonie, într-un
vas mare, pus pe foc, pentru a-l încălzi. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au
strîns în jurul vasului, privindu-se pe furiş. Cînd conţinutul vasului s-a
încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu cîte o cană cu
apă fierbinte în mînă!
M-am gândit că aşa facem uneori şi noi prin biserici. Vrem
să dăm ceva prost şi să primim ceva bun! Asta e matematică satanică. Ce dai
aceea primeşti! Mai mult, Hristos ne-a învâţaţ că ar trebui ca fiecare dintre
noi întâi să dăm ceva bun înainte de a ne aştepta să primim de la ceilalţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu