Aievea parc-o văd și azi - de Valentin Popovici

Aievea parc-o văd şi azi, îngenuncheată spune,

Cu glasul dulce, legănat, plângând, o rugăciune:

"O, Doamne, toţi copiii mei, primeşte-i în slujire,

Şi-ajută-mă să torn în ei sublima Ta iubire..."

Şi parc-o simt cum mângâie cu mâinile-i frumoase

Un ţânc de sub ghiozdanul greu, şcolar cu coate roase.

"Ce doctor ai să fi şi tu, cu-atâta-nvăţătură!..."

Şi-mi dă câte-un verset să-nvăţ, să ştiu şi din Scriptură.

Ne-adună blândă-n jurul ei, şi-ncetişor ne cântă

Cântările Sionului cu vocea ei de sfântă.

La noi pe-atunci aşa era, întreaga ţară roabă,

Dar mama ne creştea să fim a lui Isus podoabă.

Aşa era pe-atunci la noi: pe-afară jale mare,

Dar lângă mama - numai vis, iubire şi cântare.

O propagandă din infern voia să ne sugrume,

Dar ea-şi strângea lângă Hristos podoaba ei pe lume.

Şi parc-o văd, cu ochi senini şi faţă zâmbitoare,

Uitându-se pe rând la noi cum ai privi la soare...

Şi-apoi cum strânge colţul rupt de la basma cu dinţii

Să-alunge lacrima ce-o simt cu dor numai părinţii.

O, Doamne, ce bogaţi am fost, s-avem aşa o mamă,

Să-avem prin ea în lumea rea comorile de seamă,

Să ne arăţi în ochii ei iubirea Ta deplină,

Şi-atâtea binecuvântări în salbe de lumină...