Fundaţia CIREŞARII

vineri, 9 decembrie 2011

Biserica între autoritate şi autoritarism (2)

Paradoxal legilor omeneşti, în lumea biblică a fi autoritar înseamnă a fi umil. Un om mândru nu poate sluji altora cu eficacitate. A avea autoritate înseamnă a sluji. Înseamnă a spăla picioarele subalternilor. Înseamnă a lua ştergarul. Înseamnă a fi robul tuturor. Deoarece măreţia unui om nu se măsoară în numărul slujitorilor lui, ci în numărul celor pe care îi slujeşte. Şi a sluji, înseamnă a iubi, pentru că „slujirea nu este altceva decât dragoste în haine de lucru!”, scria Petru Lascău. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca Celui căruia „a-I sluji înseamnă să fi liber” („în al cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). De fapt, ordinea Lui Dumnezeu pentru noi este să fim slujitori şi apoi conducători. În afara exemplului personal prin singurul Său Fiu, vedem acest aspect la Moise, Iosua şi David, şi mai ales în Noul Testament la Pavel, Petru, Timotei ori Epafra. Cei ce slujesc Biserica, sunt de fapt cei ce o conduc în realitate!


Arhicunoscuta întrebare „cum ne putem da seama că o persoană este investită de Dumnezeu în slujbă?” are un singur răspuns : slujitorul care este ales în lucrarea pastorală trebuie să dea dovadă că este investit în slujbă prin autoritatea pe care acesta a căpătat-o de la Duhul Sfant ! Nu de la şcoli, seminarii ori conferinţe. Nu de la autorităţi, de la rude ori de la oameni, şi nicidecum de la sine însuşi. Biserica primară nu avea şcoli biblice ori seminarii, dar era ea însăşi o şcoală a Bibliei care producea batalioane de episcopi, păstori, evanghelişti şi diaconi, pornind de la biserica locală – marele furnizor de misionari ce planta biserică după biserică. În zilele noastre, unii conducători „ordinaţi” de şcoli, de rude, sfaturi de fraţi ori comitete, în scurt timp capătă atitudine de superioritate (cu aere de popă pe înţelesul popular) faţă de cei „needucaţi”, dar şi o periculoasă atitudine faţă de Biblie. Activitatea de conducere a unora ca ei duce inevitabil la autoritarism. Tot timpul sunt bănuitori, temători că pot pierde locul, scaunul din faţă, amvonul, influenţa şi poate chiar punga. „Micii despoţi” bombăne, se uită strâmb, pun la respect pe cei care au îndrăzneala să ceară dreptul la replică, fac planuri B pentru orice situţie, marginalizează valori, generează cercuri de dragoste în biserici, se opun schimbărilor, fac reclamaţii, leagă şi dezleagă, închid şi deschid, se debarasează de atribute, vor şi ies tot timpul în faţă. Să-i ştie toţi că ei sunt lideri! Creează biserica de club. Iată diferenţe dintre Biserica Subterană a pastorului Wurmbrand şi (parţial) biserica actuală, postdecembristă. Apărătorii turmei Lui Hristos (repet, nu chiar toţi) au ajuns să conducă cu autoritarism. Să fie totalitari. Acesta e un viciu. Şi ca toate viciile, rezultă din supralicitarea altor virtuţi. În final, viciile riscă să actualizeze morbida imuabilitate a puterii autoritariste, dictatoriale. De care atât de mult am fugit înainte de ’89... Oare, să ne-ntoarcem la ce-am "hulit"?

(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu