Fundaţia CIREŞARII

vineri, 23 decembrie 2011

Predică de Crăciun (1)

Întruparea Neprihănirii

La împlinirea vremii, Dumnezeul Neprihănirii şi-a adus aminte din Înaltul Cerului de promisiunile făgăduite umanităţii peste care domnea întunericul: „Împăratul tău vine la Tine. El este neprihănt şi biruitor (Zaharia 9:9). Iată vin zile, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită... Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră”. (Ieremia 23:5a şi 6b). Robul meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia Lui Dumnezeu (Isaia 53:11)”. Atunci a hotărât să coboare între noi. A venit să ne viziteze planeta. A întrerupt suveica timpului. Da, Dumnezeu - Cel care a atârnat stele pe Cer, Cel care nu încape în Universul fără margini, Cel care nu poate sta împreună cu nelegiuirea. „Scuzaţi-mă... Vin printre voi. Am să v-aduc neprihănirea!”, a declarat Cel dintîi şi Cel de pe urmă, care n-a mişcat numai oamenii, numai îngerii, ci S-a deplasat pe Sine spre noi, spre cei lipsiţi de curăţie sufletească.

E greu să defineşti neprihănirea. Unii spun că-i curăţie, alţii sfinţenie, pioşenie, lipsa păcatului. Luca zice că e „păzirea fără pată a tuturor poruncilor şi tuturor rânduielilor lui Dumnezeu” (1:6 b).  Dar întruparea (înomenirea, cum spun unii teologi), cum s-o descri?

„Dar unde-o să te duci Doamne?”, se întrebau îngerii albi ca zăpada, „căci pământul e plin de silnicie”. „Ce locuri, ce oameni va alege Dumnezeu?”, îşi şopteau bătrânii din faţa Tronului Etern. „Unde se va-ntrupa Neprihănirea? ”. Şi El, a găsit.

Dumnezeu a ales o fecioară. O adolescentă evreică, o ţărăncuţă din Nazaret. Nu făcea studii de teologie, pentru că-n vremea ei fetele nu erau bune pentru carte. Nu era preţuită de bărbaţi, nici de sinagogă. Meritul ei era că se ruga în cămăruţă. (Fără o odăiţă aici, nu poţi avea una în cer, spune Florin Ianovici). Avea un loc unde stătea de vorbă cu Veşnicia. Cum de unde ştiu_ Păi la Elisaveta acasă, Maria citează 14 versete din Scriptură!

Îndrăgostită de-un tâmplar, asuprită de romani, necăjită de soarta evreilor, îl aştepta nerăbdătoare pe Şilo. „Marie, ai căpătat îndurare înaintea Lui Dumnezeu. Tu, vei fi mama copilului”. Stupoare. Şoc. Glicemie urcată. Tensiune. „Cum eu? N-am cunoascut bărbat!”... Apoi, la intervenţia îngerului se linişteşte: „Facă-mi-se după cuvintele Tale!”. Asta e neprihănirea: „Facă-mi-se după cum vrei Tu Doamne!”.

Neprihănirea Mariei n-a ţinut cont de riscuri. Unde să se ducă o tânără însărcinată, care n-a cunoscut bărbat? Cui i se va confensa? Cine o va crede? Cum va reacţiona Iosif? Comnunitatea, Israel? Maria avea în faţă alternativa de-a trăi toată viaţa singură în munţi, urâtă de toţi oamenii, dar făcând voia Lui Dumnezeu.

Ca să-Şi întrupeze Neprihănirea, Dumnezeu Tatăl n-a ales nici preoţi, nici doctori, nici avocaţi. Nici prinţese, nici profesoare, nici femei de succes. Ci, pe cea care spune „Facă-mi-se după cuvintele Tale”. Ştiţi câţi ani avea Maria, când a zămislit pe Pruncul Isus de la Duhul Sfânt? Vreo 14 ani...

Dumnezeu a ales o fătucă. Ştiţi cer învăţăm noi, sfinţii din 2011 din asta? El nu dispreţuieşte tinereţea, nu discriminează copii. El pune sarcini grele pe umerii tinerilor. Iosif, Samuel, David, Daniel, n-au aşteptat să-mbătrânească. Eroii, nu sunt bătrâni!

Nu aştepta s-ajungi bătrân ca să fi sfânt. Vino de tânăr la Hristos!

Dumnezeu a ales un tâmplar. Un cioplitor de bârne dintr-un mic orăşel galileean, care n-a spus niciodată un citat vrednic de Scriptură. Un evreu care modela decât lemne. Materie moartă, ce prindea forme în urma mâinilor sale. Nu erau opţiuni mai bune? Nu erau preoţi, cărturari, farisei?

Meritul lui Iosif era că studia Scriptura, era tsadiq (tsa-deck = student al Torei). Zilnic, cu Tora în mână şi cu genunchii în rumeguşul din atelier. Cei din Nazaret îl priveau ca pe un bătrân de sinagogă, ca pe un învăţător de şcoală biblică. Nu orice tâmplar era considerat tsadiq. El respecta Legea, sărbătorile sfinte, restricţiile alimentare. Nu se mândrea cu asta, ci stătea anonim, citind Scriptura în maldărele cu talaş. Era un om neprihănit, ne scrie Matei (1:19). Ca şi Maria, logodnica sa. Amândoi erau neprihăniţi înaintea Domnului (Luca 1:6).

O iubea pe Maria, iar vestea însărcinării l-a lovit ca un trăsnet. L-a afectat. Ce-o să spună străzii, sinagogii, rudelor sale? Familiei Mariei? Cum să divorţeze? Maria ar fi omorâtă cu pietre de evreii religioşi. Cum s-o facă de ruşine lumii (Matei 1:19), fiindcă o iubea! Cum să creadă că Dumnezeu va fi copil? „Nu te teme..., căci ce s-a zămislit în ea e de la Duhul Sfânt!”, i-a spus îngerul în vis... Şi, „a schimbat diploma de tsadiq, cu o femeie gravidă, cu un Fiu ce nu era al lui”, spune Max Lucado. Asta e neprihănirea... Pentru Dumnezeu, înfrunţi ruşinea. Nu o mai vezi. Arăţi lumii ce iubirea nu vede decât pe cel iubit.

Meritul lui Iosif a fost că a ştiut să fie anonim. În atelierul său la intrarea e scris: "Tăcere, acum vorbeşte Isus". Când lucrezi, când studiezi, când eşti în fabrică sau la biserică, fi ca Iosif: taci, să vorbească Isus! Asta e neprihănirea: Dumnezeu vorbeşte, eu tac!

Dumnezeu a ales un staul. Forfotă de nedescris în Betleeem. Negustorii şi-au deschis tarabele devreme, hangii şi-au închiriat toate paturile. Chiar şi rogojinile roase. Brutarii şi-au vândut şi ultima coajă de pâine uscată. Străzile sunt ticsite de lume. Multă. Pestriţă. Bogată sau săracă, cu bagaje sau sportivi. Intelectuali şi oameni de rând. Vizitatori şi autohtoni. Afaceri cum n-a mai văzut de mult cetatea. În grajduri animalele stau înghesuite, cum stau cărţile-n bibliotecă. În case e muzică, dansuri, mâncare. La hanuri se aud ţipete, chiote, zornăit de bani...

Cine e gata să vadă o fetişcană, călare pe-un măgăruş, ajunsă la travaliu? Proprietarul hanului tocmai l-a trimis pe Dumnezeu în frig. În staulul cu animale. Pe paie, sub bârne printre care se vede Steaua.

Dumnezeu a ales un staul pentru Fiul Său. Nu palate, nu Temple, nici sinagogi. Nici hanuri, nici case, nici pături pufoase. Şi nici măcar... un loc lângă o sobă. A ales un staul cu animale. De ce? Pentru că „mai bine suportă mirosul de bălegar, de animale, decât mirosul de păcat”, scrie Lucado. Neprihănirea nu stă în locuri de păcat. Nici nu se poate naşte acolo. Pentru Dumnezeu fie grajd, fie palat, tot zero înseamnă, spune Vladimir Pustan.

Nu a venit Dumnezeu la han unde se îmbulzeau beţivi, hrăpăreţii, prostituatele, afacerile murdare, oamenii întinaţi. Nu era loc pentru Sfânt între ei! Nu era neprihănire în Palatul Regal, în casele Betleemului, nici în sinagogile Ierusalimului. Niciunde în Israel, niciunde în lume... Dar în grajduri, mieii nu mâncau împreună apoi se certau, nici măgăruşul nu discrimina oile, nu era invidios pe ele - că el poartă povara. Asta e neprihănirea: simplitate şi unitate!

Nu s-a nascut Emanuel (Dumnezeu este cu noi) între cei prea ocupaţi cu cotidianul, ci aproape de păstorii ce contemplau noaptea imensitatea Cerului şi Creatorul ce-a îndreptat Steaua spre ieslea Betleemului. Nu se naşte Dumnezeu în case unde fâlfâie ledurile în brad, la fereste, dar în suflete e mult, muuuuult întuneric. Nici în locuri unde se cântă colinde de tineri îmbrăcaţi în roşul lui Moş Crăciun.

Nu coboară Dumnezeu în lumea secularizată, şi nici în biserici amestecate cu ea. Nici în biserici cu ură, cu certuri, cu dezbinări, Nu coboară în sanctuare unde sunt programe culturale, stereotipe. Predici seci şi cântări găjăite. Nici în oameni care se-nchină în sanctuare, iar a doua zi sunt gata să meargă la vrăjitoare. Nu se naşte Dumnezeu într-un piept umflat de mândrie, nici într-un cap umplut de filosofii deşarte, şi nici într-o inimă strâmtată de egoism. Nu va fi niciodată Crăciun la creştinii care n-au curăţit cugetul înainte de liturghie, de euharistie, care n-au ars gunoiul vieţii şi n-au topit gheaţa din inimii, dar vin la închinare. Nici la cei care nu se scutură de zgura trecutului. Neprihănirea vine numai acolo unde este castitate spirituală.

Dumnezeu se naşte între oameni neprihăniţi, în locuri neprihănite. „Există zile de Crăciun în cer, acolo unde este ţinută slujba măreaţă a Lui Hristos, şi cu aceste prilejuri Mântuitorul este glorificat, nu pentru că s-a născut într-o iesle, ci pentru că S-a născut într-o inimă frăntă”, spune CH Spurgeon. Într-o inimă neprihănită. Condiţia prezenţei Sale este neprihănirea. După ea trebuie să visăm zi şi noapte. Nu o neprihănire a noastră (Filipeni 3:9), ci una a credinţei (Ioan 10:4). Fiindcă cine trăieşte în neprihănire, este neprihănire, cum El însuşi este neprihănit (1 Ioan 3:7).

Au venit la ieslea Pruncului în scutece sărace, şi magii şi păstorii. Şi cei cu carte, şi cei fără. Păstorii n-au ştiut apoi Tora din scoarţă-n scoarţă. Dar au ştiut să spună ce-au auzit despre Prunc.

De 2000 de ani El face neprihăniţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu