Biserica, între autoritate şi autoritarism (1)

Problema autorităţii reprezintă una dintre preocupările istovitoare de energie ale civilizaţiei contemporane. A vorbi despre autoritate vs autoritarism e o problemă şi mai delicată. Uneori se creează confuzie între termeni. Unii oameni nu-i înţeleg, alţii se fac că nu înţeleg. În general confuzia pe care o generează conducerea slujitoare, spune Wayne Oates, vine din neînţelegerea pasajelor Matei 20:20-28 şi Marcu 10:35-45. În aceste versete Mântuitorul Isus a afirmat că nu putem conduce (nu putem avea autoritate) asemenea liderilor laici. De fapt, există trei cuvinte greceşti pentru conducere:

a. archon – conducător. Îi descrie pe cei care conduceau peste neamuri (în politică, în armată, în religie şi chiar puterile demonice!). Nici un lider creştin nu a fost numit vreodată în maniera aceasta (numai Isus: Apocalipsa 1:5).

b. katakyreuo – a domni peste. Apostolul Petru a folosit al doilea cuvânt pentru a spune presbiterilor să păstorească Biserica fără interese (1 Petru 5:2). Prefixul kata implică exercitarea conducerii spre propriul avantaj şi fără a ţine seamă de interesele sau bunăstarea celorlalţi.

c. kataexousiazo – se referă la exercitarea autorităţii într-o manieră greşită. Poate ascunde ideea de a-i tiraniza pe alţii, de a-i subjuga sau oprima. Asemeni prefixului kata de mai sus, generează autoritarism.

„Autoritatea, menţiona teologul american James I. Parker, este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate”. Autoritatea înseamnă întâi de toate capacitatea de a îndeplini funcţiile sale. Înseamnă ordine de drept şi eficienţă. Legitimitate. De autoritate nu trebuie să ne fie frică. Ea trebuie să ne inspire siguranţă. Încredere. Susţinere. Dar..., experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante, acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic, au alimentat focuri de revoltă.

Nu de puţine ori către urechile noastre şi evident ale Domnului, s-au înălţat strigăte de reacţie ale laicului nemulţumit de atitudinea autoritaristă a autorităţilor bisericeşti investite decât să slujească. Auzim de aroganţă şi mândrie spirituală, de puciuri şi conflicte, de ipocrizie şi laşitate, de mită, afaceri murdare, minciună furt sau lăcomie. Şi toate astea „între sfinţi”. Auzim despre tineri care în masă au schimbat biserica pentru că „bătrânii”, care de obicei sunt mai conservatori, i-au marginalizat. Întâlnim persoane care au abandonat cultul pentru că păstorul le-a impus să semnze o scrisoare de angajament faţă de el prin care să-l susţină necondiţionat. Auzim de metode de constrângere bisericească, de expulzări nefondate biblic, de promovarea „nepotismului spiritual” - în ciuda faptului că în biserici Domnul are numai copii, de persoane care dictează cine să vorbească în biserică şi cât, cine să cânte şi ce anume. Şi culmea, uneori astfel de lucruri sunt dictate chiar de soţiile conducătorilor! Aceste decepţii par a fi numai câteva dintre aspectele de „mică tiranie frăţească” practicată de indivizi care odată văzuţi în vârful piramidei aplică filosofia platoniană: cel mai de sus trebuie să fie slujit. Şi evident ascultat. Aşa că, adeseori autoritatea din biserică se transformă în autoritarism.

Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele ei degenerate. Faptul că astfel de evenimente lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale e trist, dar nu şi surprinzător. Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială în acest concept. „Autoritarismul, stipulează DEX-ul limbii române, se instalează atunci când autoritarului îi place să uzeze (şi să abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispoziţii. De a impune ascultare care nu admite replică”. Apare când a germinat autoritatea coruptă. Când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau ai moralităţii. Nazismul, comunismul, cultul personalităţii sunt câteva exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. De la autoritarismul statal care se instalează când regimul foloseşte neprincipial puterea pentru a se menţine pe sine, când nu vede decât interesele sale, până la autoritarismul din bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Asta deoarece conceptele de conducere tradiţionale sunt uneori urmate orbeşte. Piramida socială descrisă de Platon avea la bază săracii, sclavii, ignoranţii, „loserii”. Pe cei mulţi. Pe cei lipsiţi de virtuţi. „Nu înseamnă că modelul vremii acceptat şi practicat de toată lumea este bun sau demn de urmat”, dezaproba Petru Lascău care, asemeni nouă, e de părere că „onestitatea conducătorului creştin nu va permite la manipulări şi politică bisericească. Controlul şi folosirea mijloacelor de constrângere, spre scopuri personale sau ambiţii, este complet ne la locul ei în Biserica Lui Hristos”. Piramida Lui Hristos are baza mare sus. Pentru a fi autoritari cei mulţi trebuie să slujească. Dar aşa cum constata şi R. Wurmbrand în zilele noastre „creştinii aproape au uitat învăţătura ortodoxă potrivit căreia ei sunt transformaţi în chipul Lui Dumnezeu chiar în timpul vieţii lor pământeşti”.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa). Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral e greşit a le face. Autoritarismul se izolează fatalmente de „ proprii soldaţi” şi poate supravieţui numai prin îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autoritatea în schimb, exclude orice formă de constrângere. De aceea, este mai puternică decât autoritarismul.

Majoritatea creştinilor cunosc întâmplarea biblică în care ucenicii au dorit să afle direct de la Conducătorul Suprem modul cum să deţină autoritatea. Iar Isus Hristos, răsturnând dintr-o cugetare întregul concept al lui Platon despre societate, le-a precizat : „oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:14). Ba mai mult, Mântuitorul a demonstrat ce înseamnă să ai autoritate. A plătit pentru ea. Scump. Însă Domnul a fost divin. Noi nu suntem. Avem voluptatea negativului. Deci se poate aştepta ca urmaşii Săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut El.
(va urma)